Blog

Într-o seară în care așteptam autobuzul către gară, la câteva zile după vizita directorului general, oprește lângă mine un Peugeot 205 gri, condus de domnul Marie, directorul de protocol și relații internaționale.

–Bonjour! Mergeți la Paris, domnule Buzdugan? (Pe vremea aceea, nu știu de ce și nimeni n-a știut să-mi explice, când te întâlneai cu cineva, indiferent de oră, spuneai „Bonjour”, iar când te despărțeai de cineva spuneai „Bonsoir”, în loc de „Au revoir”. Această modă a dispărut repede, iar doi ani după aceea, când m-am întors în Franța într-o delegație, nimeni nu-și mai amintea de ea…)

–Bună seara! Da!

–Vreți să veniți cu mine?

–Sigur! Mulțumesc!

M-am urcat lângă el, în dreapta, și am fost un pic uimit de interiorul acelei mașini de clasă mică. Era modelul coupe, cu două uși și motor pe benzină de doi litri și 126 de cai. O adevărată bestie pentru vremea aceea. Iar scaunele erau de piele.

Am schimbat câteva vorbe despre despre cum mă simt în Franța, cum m-am acomodat, dacă îmi place ceea ce fac, despre colegi, apoi am intrat în subiectul care-l interesa, că doar nu mă luase cu el în mașină doar pentru că era un bun samaritean. Până atunci trecuse de nenumarate ori pe lângă mine, când așteptam autobuzul, fără să se oprească.

–În trei săptămâni vom organiza aici, la sediul nostru, o conferință despre utilizarea rezonanței magnetice nucleare în cercetările privind structura cimentului și a betoanelor. M-am gândit că am putea invita și niște cercetători din România, eventual chiar de la institut, a început el.

Uau! M-am gândit eu! Rezonanță magnetică nucleară! Auzisem în timpul facultății despre un colectiv de cercetare condus de profesorul Nenițescu, pe vremea când acest procedeu era la începuturile lui. Dar totul se destrămase cumva după scoaterea forțată la pensie a profesorului, pentru că refuzase să-i acorde titlul de doctor tovarășei Elena, și moartea lui prematură. Iar la chimie organică îl avusesem profesor pe unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai magistrului (cum îi spuneau cei care lucrau cu el).

–Ar fi o idee foarte bună! am raspuns eu entuziasmat că îmi voi mai vedea niște colegi.

–Credeți că îmi puteți recomanda pe cine să invit?

–Bineînțeles! De la institut, cred că cele mai potrivite ar fi ar fi secretara științifică, care s-ar putea să fi devenit, după venirea aici a lui Alexandre, director de cercetare, și șefa de laborator, care este și șefa directă la institut a lui Viorel. Iar dacă vreți într-adevăr o personalitate a lumii științifice românesti din domeniul cimentului, atunci poate ar fi bine să-l invitați și pe domnul profesor Teoreanu. A predat foarte mulți ani tehnologia lianților și l-am avut profesor la această materie, iar acum a predă de câțiva ani chimia fizică a silicaților, deci ar trebui să fie foarte interesat de aceste metode noi de cercetare a structurii atomice și moleculare a compușilor chimici. Domnul profesor a fost ministru ultimul ministru al învățământului din perioada comunistă, însă a continuat să-și țină și cursurile. Le programa întotdeauna vinerea și sâmbăta de dimineață, când constatase că probabilitatea de a fi chemat la raport la cabinetul unu sau doi era minimă. Nouă, într-un an și jumătate, cât am avut cursuri cu el, nu ni s-a întâmplat. Dar mi-au povestit colegi mai mari că la ei s-a întâmplat. Șoferul lui stătea tot timpul lipit de telefon ca să preia imediat mesajele.

–Perfect! Ne vedem mâine dimineață la 10 în biroul meu pentru a discuta aceste lucruri în detaliu?

–Sigur!

Drumul a continuat apoi cu o conversație lejeră. Și-a amintit că îmi făcuse o invitație pentru ca soția mea, Mihaela, să poată obține viza de Franța și m-a întrebat când va veni. I-am răspuns că va veni pentru două luni, în perioada 15 aprilie – 15 iunie, atunci când erau cele mai multe sărbători legale. Aflasem că eu nu aveam dreptul la concediu, pentru că bursa era echivalentă cu un stagiu de student, iar aceea era perioada cea mai potrivită pentru a petrece cât mai mult timp împreună, cu sărbătorile pascale, înălțarea, rusaliile, 1 și 8 mai, care toate însemnau weekenduri prelungite.

–Dar n-ar fi putut sta mai mult? a insistat el.

–Ba da, viza permite o ședere de 90 de zile, dar conform legii nu ar avea dreptul la mai mult de 30 de zile de concediu fară plată fară să riște să-și piardă slujba, iar concediul de odihnă este de 30 de zile.

–Ce lucrează soția?

–Este inginer proiectant la institut. Am fost colegi de grupă la facultate și am continuat să fim colegi și după ce am terminat.

Între timp intrasem în Paris, ne-am luat la revedere și m-a lăsat la o stație de metru de unde a fost simplu să ajung acasă.

A doua zi, am coborât la el în birou, m-a servit cu o cafea și m-a pus să-i scriu pe o hârtie cele trei nume pe care i le propusesem cu o seară înainte. În timp ce ne beam cafeaua a dat lista cu numele secretarei și i-a spus să pregătească invitațiile. Pentru profesorul Teoreanu aceasta urma să fie trimisă la Facultatea de Chimie, iar pentru doamne la institut.

Am plecat apoi la mine în birou și m-am ocupat de proiectele în care eram implicat. Spre sfârșitul programului, m-a sunat și m-a chemat din nou la el în birou. Pe masă se aflau trei listiguri de imprimantă. Unul era foarte gros, iar celelalte două mult mai mici.

–Știi ce sunt astea? m-a întrebat el când am intrat.

Era de fapt o întrebare retorică, pentru a continuat înainte de a avea timp să răspund.

–Sunt listele cu articolele publicate de invitații tăi în revistele internaționale de specialitate. Teancul cel mare este al profesorului. Este cu adevărat impresionant! Este într-adevăr o mare personalitate în lumea științifică a lianților! Dar nici doamnele nu stau rău, fiecare dintre ele a contribuit la peste o sută de articole științifice! Mulțumesc pentru recomandări! Au fost foarte bune! Mai vorbim după ce primim confirmările pentru a le pregăti împreună programul.

Când am ieșit din biroul domnului Marie am simțit că marcasem câteva puncte importante și crescusem un pic în ochii lui…

Cam cu o săptămână înainte de conferintă m-a chemat din nou la el în birou.

–Am primit toate confirmările invitaților tăi și avem și programul zborurilor de sosire și de plecare. Toți trei sosesc marți, dar la ore diferite. Doamnele spre prânz, iar profesorul după amiază. Profesorul va pleca vineri, iar doamnele duminică. Tu o să-i iei de la aeroport, pe rând, îi duci la hotel și, seara, la cină. Miercuri și joi va fi conferința și te vei ocupa de ei, împreună cu Viorel. Joi seara sunteți invitați la cină, acasă la domul Cantacuzene. Vineri profesorul pleacă, iar tu te vei rupa de doamne. Le arăți Parisul, le duci la un muzeu, la cumpărături, unde vor. Iar duminică dimineața le duci la aeroport. Am aici programul imprimat. Le-am rezervat un hotel în centrul Parisului, pe bulevardul Saint-Michel.

Mi-am aruncat un ochi peste program și am spus:

–S-ar putea să fie o problemă… Știți că Predescu, directorul general al institutului, a fost aici nu cu mult timp în urmă. Și nu a fost imitat la cină de domul Cantacuzene, iar doamnele sunt subalternele lui. Sigur, profesorul Teoreanu intră în altă categorie, e fost ministru, profesor universitar, personalitate a lumii științifice…

–Mă tem că s-ar putea să ai dreptate. Dacă ar fi vorba de oricine altcineva, aș lua hotărârea pe loc. Însă Cantacuzene este ciudat de multe ori. Mă duc să-l întreb.

A ieșit din birou și m-a lăsat singur. Când a venit după cinci minute avea fața căzută.

–Contrar a ceea ce am crezut amândoi, mi-a zis el contrariat, cina la domnul Cantacuzene rămâne și ești și tu invitat. Mi-a spus că cele două doamne sunt fine și drăguțe, le cunoaște personal de când a fost în vizită la voi, la institut. Iar Predescu este un „emerdeur” (traducerea v-o faceti singuri, dar „merde” este o înjurătură în limba franceză, iar în dictionar veti vedea că înseamnă „rahat” – și nu cel pe care-l cumperi de la cofetărie sau supermarket)…

Totul fiind stabilit deja nu-mi mai rămăsese decât să aștept sosirea invitaților săptămâna următoare.

Până atunci, pentru că îmi cam stricasem cămășile băgându-le la abur la 120°, am rugat-o pe Mihaela să-mi mai ia câteva și, dacă doamnele erau de acord, să mi le aducă, să le trimită prin ele.