Blog

Într-o zi de marți, în care se zice de obicei că sunt trei ceasuri rele (noroc că eu nu-s superstițios și multe lucruri bune mi s-au întâmplat în viață în zile de marți 13) mi-a sunat telefonul de pe birou și am fost convocat la domnul Cantacuzène în birou. M-am dus imediat și când am fost introdus de secretară în birou am avut surpriza să dau de două fețe foarte cunoscute, directorul general de la Romcim și directorul meu general de la institut. Mi s-a spus că aceștia erau în delegație în Franța, dar că programele lor nu coincid și că domnul Predescu, directorul Institutului, își exprimase dorința de a vizita o fabrică de ciment. Fusese aleasă cea de la Beffes, de lângă Nevers, iar eu fusesem desemnat să îi fiu ghid. Urma să plecăm a doua zi, la ora 9 și jumătate de la hotelul unde era cazat cu o masină cu șofer, iar deplasarea va fi de două zile. Am mai schimbat câteva cuvinte, apoi m-am întors la mine în birou pentru a-mi continua treaba.

A doua la 9:30 am fost la un hotel de pe bulevardul Hausmann, unde erau cazați cei doi directori, și am stat împreună cu Predescu, așteptând să vină mașina care trebuia să ne ducă la Beffes. După aproape o oră însă am fost chemat la telefon la recepție și mi s-a spus că va veni un taxi care ne va duce la Technodes, la Mantes, pentru că mașina care trebuia să ne ducă la Betts avusese un accident în dimineața aceea, iar acum căutau o solutie alternativă.

Când am ajuns la birou, găsiseră deja soluția. Pierre Dupont, colegul meu, un tehnician mai în vârstă, urma să ne fie ghid și șofer, iar deplasarea urma să se facă cu acel Peugeot 505 care era alocat departamentului nostru. Am reusit să plecăm pe la 11:30, după ce Pierre dăduse o fugă până acasă pentru a-și face bagajul.

Abia ieșisem pe autostradă că pe la 12 și jumătate ne-am oprit să mâncăm de prânz la un restaurant Arche, care era construit deasupra șoselei sub formă de pod și putea fi accesat de pe ambele părți. Am luat câte o salată ca antreu, o friptură (faux fillet) cu garnitură ca fel principal și câte o sticlă mică de vin roșu. Predescu se uita uimit le Pierre, care bea vin deși era la volan, dar i-am explicat că în Franța este permis să bei o bere sau un pahar de vin și să te urci la volan.

După masă ne-am continuat drumul și pe la trei după-amiază am ajuns la fabrica din Beffes.

Acolo, surpriză, nimeni nu știa de a vizita noastră, iar fabrica era oprită pentru revizie. Directorul fabricii a fost foarte amabil, a venit imediat din fabrică la birou unde am discutat circa o jumătate de oră și am stabilit să vizităm fabrica a doua zi dimineată la ora 10.

Plecând din fabrică am mers direct la hotel în Nevers. Hotelul era destul de aproape de centru, așa că eu și cu fostul și viitorul meu șef am ieșit la o plimbare prin oraș după ce ne-am cazat. Predescu mă mitralia cu întrebări despre viața din Franța, despre programul de lucru și despre salariu. Când i-am spus ce salariu primesc a făcut ochii mari. Netul era doar o treime din cele 18.000 de franci, care erau înscriși în actele primite la București. Sigur mai era și chiria apartamentului de la Paris, dar oricum abia săream un pic peste jumătate din acea sumă.

Ne-am întors la hotel exact la timp pentru cină și am luat câte un whiskey de la bar așteptându-l pe Pierre să coboare. Apoi am intrat în restaurant, am primit meniurile și am comandat fiecare ce ne plăcea. Eu îi traduceam lui Harry meniul din franceză. Ca antreu am luat toți trei fructe de mare, iar la felul doi câte un steak de vită cu garnitură. Pierre s-a ocupat de alegerea vinurilor. Pentru antreu ne-a propus un Pouilly-Fumé, un vin alb produs din Sauvignon în regiunea Nièvre, în care ne aflam. Bineînțeles că Pierre, care era o enciclopedie ambulantă în privința vinurilor franțuzești, ne-a povestit multe despre originea acestui vin și despre mâncărurile cu care trebuie asociat. Pentru felul doi ne-a propus un vin roșu de Burgundia, spunându-ne că merge mai bine cu friptura de vită pe care o alesesem decât cel de Bordeaux.

Ambele vinuri ne-au plăcut și l-am lăudat pe Pierre pentru alegere. Iar Pouilly-Fumé a rămas pentru totdeauna preferatul meu dintre vinurile albe franțuzești. Am continuat masa cu un platou de brânzeturi și cu un desert, apoi cu un armagnac ca digestiv, încheind cu o cafea Scurtă. Pe când ne sorbeam digestivul, Pierre ne-a întrebat dacă știm care este principala diferență între cognac și armagnac. Și tot el ne-a explicat că principala diferență constă în regiunea unde se produc, amândouă fiind distilate de vin. După aceea eu i-am explicat lui Harry că asemenea mese sunt normale de câte ori mergeam în delegație. Că de obicei la prânz mergeam la cel mai apropiat restaurant de fabrică, de obicei unul de zonă industrială, unde mâncam în echipamentul de lucru împreună cu muncitorii din fabrică, dar seara luam masa la hotel sau la un restaurant bun din orașul în care eram cazați, exact cum făcusem în acea seară.

–Adică,vreți să spuneți că faceți chestia asta, luați asemenea cine de lux, de câte ori mergeti în delegație? ne-a întrebat Predescu.

–Da! Dar dumneavoastră ce ați crezut? i-am răspuns eu.

–Credeam că aveți un protocol pentru că mă însoțiți pe mine și profitați și voi de ocazie.

–Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar așa este de fiecare dată când mergem în delegație. Aici acest lucru este considerat o compensare a faptului că ne-au scos din mediul nostru familial.

Am încheiat cina și ne-am dus cu toții la culcare. A doua zi dimineață, după micul dejun, am mers la fabrică, am vizitat-o însoțiți de directorul de producție, apoi ne-am întâlnit cu directorul fabricii și cu ceilalti ingineri din fabrică în sala de ședințe. Predescu a fost foarte uimit să afle că la schimburile doi și trei în fabrică se aflau doar câte patru operatori. Echipa de mentenanță lucra de la nouă dimineața la șase după-amiaza, iar după aceea unii membri ai echipei erau consemnați la domiciliu pentru a putea interveni în caz de avarie. Prelevarea probelor de laborator era complet automatizată, iar peronalul laboratorului avea tot program de zi. Era o organizare a muncii mult mai eficientă și mai economică decât cea din România din acea perioadă unde existau echipe de mentenanță și laboranți pe toate cele trei schimburi, lucrând 24 din 24 și 7 din 7.

Am luat masa de prânz împreună cu echipa de conducere a fabricii la un restaurant din imediata apropiere, apoi ne-am luat la revedere de la ei și am plecat înapoi spre Mantes-la-Jolie… Pierre telefonase la birou ca să fie sigur că ne va aștepta o mașină care să ne ducă la Paris, explicându-ne că dacă ne-ar fi dus el ar fi ajuns acasă mult după miezul nopții. M-am despărțit de Predescu la hotel. El a doua zi avea întâlniri la Paris înainte de a pleca spre București cu avionul de seară. Am mai băut un pahar de whiskey împreună, de la barul hotelului, și de data asta chiar am profitat punând nota de plată pe camera lui…

Ce a învățat Predescu din vizita aceasta aveam să aflu după vreo doi ani, când a înlocuit programul fix de lucru de la 7:30 la 15:30, cu un program flexibil, similar cu cel din Franța, însă cu înregistrare a orelor de intrare și ieșire cu ajutorul unor ecusoane cu coduri de bare, ca să fie sigur că nu este tras în piept de angajați în privința orelor lucrate. În România, încă exista și poate mai sunt încă destule locuri unde orele de stat pe scaun la birou sunt mai importante decât cele în care îți bați capul pentru a rezolva probleme pentru companie. Și așa ne întoarcem la Moisil care a avut de multe ori discuții pe tema asta cu secretarii de partid de pe vremea lui, exprimându-se mult mai practic și direct decât mine, acum.