Blog

Luni dimineață am traversat strada și ne-am suit în trenul către Mantes-la-Jolie. Alesesem un tren a cărui primă oprire era chiar gara unde trebuia să coborâm. Eu îmi luasem la mine una dintre cărțile nou cumpărate și am încercat să citesc pe drum. În fața gării ne aștepta un autobuz, care ne-a lăsat chiar în fața barierei de la intrare.

La 9:30 am avut o ședință de departament și l-am cunoscut pe noul meu șef. Philippe Martin avea pe vremea aia spre 40 de ani, era șaten și purta barbă. Mi-a spus că în cadrul programului de bursă va trebui să fac un studiu de cercetare și m-a rugat să mă hotărăsc asupra subiectului cam într-o săptămână. Voi mai lucra însă și pe alte proiecte.

Unii dintre colegi trebuiau să plece a doua zi pentru a realiza niște măsurători la fabrica de ciment de la Villiers-au-Bouin și m-au întrebat dacă vreau să particip și eu. Bineînțeles că am acceptat și s-a stabilit ca a doua zi dimineață să mă aștepte Lucien, cel mai tânăr dintre cei trei tehnicieni ai noștri, la gara din Mantes.

Am fost un pic dezamăgit de această primă ședință în Franța. Mai întâi pentru că a durat prea mult și în al doilea rând pentru că s-a bătut destul de mult apa-n piuă. Eu până atunci aveam senzația că ședințele inutile, unde le place unora să se audă vorbind sunt apanajul comunismului. Și uite că nu era așa…

De la ședință am plecat cu toții direct la masă. Apoi am avut o discuție destul de lungă cu Philippe, care voia să mă cunoască și să afle cât mai multe despre mine din punct de vedere profesional și uman.

Marți dimineață, la 7 și jumătate, Lucien m-a așteptat în fața gării din Mantes cu una dintre cele trei mașini ale departamentului utilizate pentru deplasări, un Peugeot 505 break, cu motor diesel. Drumul a fost destul de frumos, pentru că nu erau autostrăzi pe majoritatea distanței așa că am putut admira pentru prima oară casele din zonele rurale ale Franței.

La un moment dat am trecut chiar prin fața porții castelului de la Anet, castelul Dianei de Poitiers, amanta regelui Henri al II-lea. Ea s-a retras aici după moartea accidentală a regelui (căruia îi plăcea să se joace de-a cavalerul medieval și să participe le turnire, ceea ce i-a adus moartea cu un vârf de lance înfipt în cap, din greșeală de către comandantul gărzii sale scoțiene) și mai ales după schimbul „avantajos” de castele, Chaumont contra Chenonceau, pe care i l-a propus văduva regală, Catherine de Medicis.

Și aveam să mai văd un catel din fuga mașinii în acea zi, chiar în apropierea destinației noastre, la Villiers au Bruin. Dar despre acesta, ca și despre Diane de Poitiers, vă voi povesti altă dată.

Am ajuns la fabrică și acolo ne-am întâlnit cu ceilalți doi colegi, Eric și Ziad, care veniseră cu mașinile proprii. A urmat o scurtă întâlnire cu directorul fabricii și cu doi ingineri tineri. Aceștia din urmă aveau să ne ajute la măsurători. Apoi aurmat un tur al fabricii. Mie îmi dădeau mai multe explicații. Fabrica era automatizată la maximum posibil al acelor ani. Am remarcat însă morile de ciment foarte mari, care stăteau. Mi s-a explicat că mergeau doar noaptea când energia era mult mai ieftină. De asemenea am rămas uimit să aflu că majoritatea personalului lucra în tura de zi. Doar operatorii lucrau în ture, iar aceștia erau doar 4. Deci toată fabrica aia imensă nu avea la schimbul doi și trei decât patru oameni în centrul de control, care făceau însă, cu rândul și câteva ture prin fabrică. Din echipa de mentenanță erau oameni sub consemn acasă, la care se apela doar în cazul unor probleme mecanice sau electrice.

Sala de ședințe a fabricii avea să fie, pe durata misiunii, biroul și vestiarul nostru. Am adus toată aparatura din mașină și ne-am schimbat în echipamentul de lucru. Al meu era non-nouț. În cele două zile am învătat să fac măsurători de debite de gaze pe conducte. Unele erau în depresiune, iar altele sub presiune. La cele sub presiune trebuia să te miști foarte rapid, pentru că, în momentul în care le deschideai, ieșea foarte mult praf și nu prea aveai cum să-l eviți. De aceea, la aceste conducte, se făceau mai puține măsurători decât la celelalte. Și am mai făcut măsurători de temperatură, cu un pistolet cu infraroșii, similar, dar mult mai mare, cu dispozitivele care ne-au invadat în perioada pandemiei.

La prânz, ne-am desprăfuit cât s-a putut la un compresor din fabrică, apoi ne-am dus, în salopetele de lucru, să mâncăm la un restaurant în imediata apropiere a fabricii.

Aveam să mai văd asemenea restaurante de zone industriale. Meniul era fix, dar diferit în fiecare zi. Era, în general, scris cu cretă pe o tablă neagră. Puteai să comanzi și altceva, dacă nu-ți plăcea meniul zilei, dar nu am văzut pe nimeni s-o facă și nu am făcut-o nici eu. În general antreul era o terină pe bază de pate de ficat (foie gras) sau o salată, iar felul principal o friptură sau altă mâncare cu garnitură. Iar la sfârșit ni se punea pe masă un platou cu brânzeturi din care fiecare își lua câteva bucățele. Ni se punea pe masă și un coș de pâine, cu bucăți de baghetă, o carafă de apă și una de vin. Prețul unui asemenea meniu era vreo 15 de franci, echivalentul a 2-3 euro din ziua de azi. La masă ne-am așezat împreună cu oamenii din fabrică și eu aproape că nu reușeam să mănânc pentru că localnicii mă bombardau cu întrebări despre România, despre viața de acolo, despre oameni, despre comunism, despre revoluție și despre mineriade.

Seara mergeam la hotel, ne făceam un duș, apoi coboram la masă. Acum am descoperit adevăratele cine franțuzești pe care le începeam cu un aperitiv, în timp ce citeam meniul pentru a ne alege ce voiam să mâncăm. Meniul cuprindea un antreu, un fel principal, brânză (doamna care ne servea venea cu o măsuță pe care se aflau o mulțime de feluri de brânză din care ne alegeam ce vrem să mâncăm și desert). În funcție de sortimentele propuse erau meniuri la 20, 25 și 35 de franci. Voiam să gust chestii specifice franțuzești, dar parcă nu chestii pe care nu le mâncam în mod obișnuit în România. La antreu, în primele zile, mi-am luat o salată sau o terină, iar la felul doi câte o friptură, de porc sau de vită.

Vinurile le alegeau colegii mei care oricum se pricepeau mult mai bine decât mine. În privința brânzei, alegeam numai sortimente fără mucegai. În cea de a treia seară însă nu prea mai aveam ce alege. La antreu au vrut să aleg „huitres” (habar nu aveam ce sunt), dar le-a comandat unul dintre colegi înaintea mea și m-am hotărât să iau altceva și să văd ce sunt de fapt. Și bine am făcut, pentru că de fapt erau niște stridii care se mâncau crude, cu puțin oțet aruncat peste ele, pe care nici acum nu sunt în stare să le mănânc.

La felul doi eram foarte încurcat. Pe vremea aia nu știam numele păsărilor, animalelor, peștilor și plantelor în franceză. Eram înclinat să iau niște „cuisses de grenouille”. M-am gândit că, în general, pulpele se mănâncă (cusises), iar grenouille o fi cine știe ce zburătoare… Când mi s-a adus farfuria mi-am dat seama însă că m-am înșelat. Din modul de aranjare a farfuriei nu mai aveai niciun dubiu în privința animalului. De jur împrejurul farfuriei aveam 6 perechi de picioare, legate încă între ele la șold, însă partea superioară a broaștelor lipsea. Cine știe ce mutră am făcut când m-am văzut cu broaștele în farfurie… Pentru că după vreo cinci minute, Lucien a zis:

–Aștia în România nu mănâncă broaște!

–Dar de unde știi tu ce nu se mănâncă în România? a întrebat un alt coleg.

–Nu i-ați văzut fața lui Bogdan când s-a văzut cu ele în farfurie, a răspuns Lucien. Era clar că nu a știut ce comandă și că nu era încâtat de picioarele de broască…

–Are dreptate Lucien, am răspuns eu, care apucasem să gust deja din pulpele de broască. Nu se prea mănâncă așa ceva în România. Eu nu mâncasem până acum și nici nu țineam turtis să le gust. Dar sunt bune…

Colegii mei au râs și masa a continuat. După încă câteva minute, Lucien, profitând de o pauză în discuții a continuat:

–Și în România nu se mănâncă nici brânză cu mucegai.

–Dar pe asta de unde o mai știi? a întrebat altcineva.

–Îl urmăresc pe Bogdan în fiecare seară când vine doamna cu platoul cu brânzeturi. Și am observat că în mod sistematic le evită pe cele cu mucegai și le alege pe cele fără.

–Este adevărat și asta, am răspuns eu. Mi-am propus însă să gust în acest 12 luni din specialitățile franțuzești, dar pentru anumite lucruri mai am nevoie de timp. E încă prea devreme, abia am venit și mai am enorm de multe lucruri obișnuite de gustat.

Povești anterioare din această serie:

Cum am început să beau cafea

Primul contact cu Parisul

Prima seară la ParisPlimbarea de duminică prin Paris