Blog

Blog
Prima ieșire

Prima ieșire

În 90, ca toată lumea, ne-am luat și noi, adică eu și nevastă-mea, pașapoarte. Dar până-n vară nu am apucat să ieșim nicăieri din țară.

Pentru luna iulie ne luasem bilete prin institut la Saturn și pentru că mergeam cu mașina și eram la doi pași de Bulgaria, ne-am propus să dăm o fugă până la Varna. Dar pentru asta ne trebuiau și niște bani bulgărești, adică leva, așa că mi-am învins repulsia naturală și într-o duminică m-am dus în targul de vechituri de la intersecția Timișoara cu Valea Cascadelor, să văd ce găsesc. Oficial, cursul era 10 lei la o leva, dar în târg se vindeau cu 15. Cred că am luat vreo 60. Ne mai povestiseră niște oameni bine informați că am mai putea lua niște lucruri de îmbrăcăminte pentru a le vinde la bulgari. Am făcut-o și pe-asta, deși nu a fost prea ușor, pentru că magazinele încă nu se umpluseră după perioada comunistă.

Apoi, cu vreo două săptămâni înainte de plecarea la mare, am aflat că în aceeași perioadă mai mergea un coleg cu soția, la mare și tot la Saturn, dar la un alt hotel. Pe vremea aia, cu excepția câtorva hoteluri considerate de super lux, toate celelalte erau cam la fel, nu era mare diferentă între ele. Ne-am bucurat că vom avea niște cunoscuți cu care să ne petrecem timpul și i-am Invitat să vină cu noi cu mașina, dar își luaseră deja bilete de tren așa că ne-au refuzat. Când le-am povestit însă de intenția noastră de a merge până la bulgari s-au arătat interesați și le-am confirmat că pot veni și ei cu noi dacă vor. Ne propusesem să facem această excursie într-una din zilele înnorate, în care nu puteam face plajă.

Long story short, cum zic americanii, adică să n-o mai lungim: A venit ziua și am plecat spre mare cu Dacia noastră 1410, care se apropia deja de 56.000 km și care începuse deja să scârțâie, iar piesele de schimb cam lipseau de pe piață. Ne-am oprit o zi și pe la socri, că tot erau într-un sat pe drumul dintre București și Constanța, apoi ne-am continuat drumul mai departe. La Eforie Sud, nevastă-mea și-a amintit de magazinul Cascom, unde și pe vremea tovarășului mai găseai lucruri interesante, așa că am mai făcut o pauză și am intrat în magazin. Am luat câteva chestii și pentru noi, dar și pentru a încerca să le vindem la bulgari, iar Mihaela și-a luat vreo trei seturi de câte 7 bikini din bumbac, albi și inscripționați cu zilele săptămânii în limba engleză. Prețul i se păruse bun (3 lei bucata), mai ales că erau bikini americani, nu sovietici (pentru cei mai tineri, care nu au apucat vremurile comunismului, diferența consta în faptul că bikinii sovietici se rupeau în genunchi).

Ne-am instalat la Saturn și am apucat să facem două zile de plajă înainte să se strice vremea. Ne întâlnisem deja cu Augustin, colegul nostru, și cu soția lui și mergeam împreună la plajă, la masă, seara la câte-un restaurant cu muzică live. Și într-o zi, pentru că cerul rămânea înnorat, am hotarât să plecăm a doua zi dimineață spre Varna.

La vamă era un pic de coadă. Vameșii nu prea aveau chef de muncă, iar noi ne-am dat jos din mașini, ne-am uitat prin jur (oricum era o experiență nouă pentru noi să ieșim din țară) și am încercat să legăm o conversație cu vecinii. Chiar lângă noi, două doamne drăguțe își întindeau picioarele după ce se extrăseseră dintr-un Renault Fuego. Nu știu dacă mai țineți minte mașina aia. Era destul de apreciată la noi la începutul anilor 90, fiind un fel de coupé sport la un preț relativ accesibil. Din vorbă în vorbă i-am spus uneia dintre doamne ce căutăm în Bulgaria și ea ne-a sfătuit să nu încercăm să vindem lucruri la Varna, ci mai curând să mergem întâi la Tolbuhin (actualul Dobrici și fost Bazargic în perioada Cadrilaterului românesc) pentru asta. Ele mergeau la Istambul, dar nu ne-au dezvăluit și motivul.

Zis și făcut. Ne-am instalat în piața centrală a orașului Tolbuhim, unde cei patru ani de limba rusă din liceu și meciurile de fotbal urmărite la televiziunea bulgară, pe vremea când la noi marele conducător și cel mai iubit fiu al poporului, pe vremea când nimeni nu se gândea că va fi împușcat la Târgoviște, își adusese contribuția la unire unind telejurnalul de seară cu cel de noapte, m-au ajutat ajutat să mă înțeleg cu localnicii. Unii dintre ei proveneau din familii mixte și mai rupeau, și ei, câteva vorbe pe românește. Am cam terminat marfa, am strâns o sumă frumușică pentru vremea aceea și am plecat mai departe să vizităm Varna, cea mai faimoasă stațiune de pe litoralul bulgăresc de-atunci. Ne-am simțit bine, orașul ne-a plăcut, era plin de tentații, magazine pline, ceea ce la noi încă nu se întâmplase, și nici nu mai știu pe ce am cheltuit banii din vânzări, dar am făcut-o și ne-am întors în țară, la hotelul din Saturn.

Însă pentru că vremea nu se îmbunătățea și norii continuau să acopere soarele, chiar dacă nu ploua, ne-am propus să mai dăm o tură pe coasta bulgărească. Dar acum nu mai aveam nici leva și nici nimic de vânzare. Așa că am mai dat o raită pe la Eforie, la magazinul Cascom, pentru a ne aproviziona cu lucruri de vândut în Bulgaria pentru a face rost de bani de cheltuială. Și atunci mi-au sărit din nou în ochi acei bikini cu denumirea zilelor săptămânii în limba engleză inscripționată pe ei. Aceștia costau aici 3 lei perechea, în timp ce în Bulgaria prețul unui articol similar era de 4,5 leva. Un raport de schimb excelent, dacă ținem cont de faptul că eu cumpărasem banii bulgărești la București cu 15 lei. Mai rămânea o singură problemă, eu nu mă încumetam, ditamai omul, să vând bikini de damă pe stradă, așa că am întrebat-o pe nevastă-mea dacă vrea să-i vândă ea. A refuzat inițial, însă afacerea era prea bună ca să renuntăm, așa că până la urmă și-a dat acordul.

Zis și făcut: am cumparat vreo sută și ceva de perechi de bikini și ne-am propus să-i vindem cu două leva jumate față de cei patru și jumătate cât era prețul în magazinele bulgărești. Băgasem o groază de bani în marfă și speranțele erau la fel de mari în a obține banii necesari pentru a ne completa garderoba cu o mulțime de lucruri frumoase pe care le văzusem prin magazinele din Varna. Și ca să o conving pe Mihaela să vândă ea chiloții de damă îi promisesem că toți banii strânși din vânzarea lor vor fi ai ei și își putea cumpăra ce vrea ea de ei.

A doua zi dimineață eram din nou în piața din Tolbutin și ne pregăteam să începem să vindem lucrurile. Deloc surprinzător însă, Mihaela se răzgândise și nu mai voia să vândă bikini, zicând că ea nu poate să facă așa ceva. Iar mie îmi era rușine să vând lenjerie intimă de damă în mijlocul străzii. După vreo jumătate de oră, vândusem majoritatea mărfii. O dată pentru că, în afară de chiloții de damă, nici nu luasem mare lucru de data asta, dar și pentru că ne orientasem pe ceea ce se vânduse cel mai rapid și mai bine prima oară. Mă pregăteam să strâng, dar mă necăjea problema bikinilor. Ce să facem cu ei? Marea majoritate a perechilor nici măcar nu erau pe mărimea nevesti-mi, că așa măcar aș fi scăpat de o cheltuială timp de mai mulți ani… Și parcă nici nu-mi venea să arunc atâția bani pe fereastră. De aceea, mi-am luat inima-n dinți, m-am înroșit ca racul, de rușine, mi-am umplut brațele de chiloți de damă și am început să anunț:

–Damski bikini… Damski bikini… Dva leva pedeseti stotinki… Dva leva pedeseti stotinki! (Adică, pentru cei ce nu au urmat cursurile intensive la televiziunea bulgară în ultimii zece ani de comunism, aproximativ, „Bikini de damă, două leva și cincizeci de bani” de-ai lor). Și am stat așa, strigându-mi marfa în gura mare, înroșindu-mă tot mai tare la față, fără să-mi cumpere nimeni chiloții de damă la super ofertă… Ba mă mai și apostrofau:

–Dva leva pedeseti? Edna leva! (Două leva jumate? O leva!)

Dar și eu le dădeam imediat replica:

–Edna leva? F magazine… F magazine… Cetiri leva pedeseti stotinki! (O leva? În magazin… Duceți-vă-n magazin… Și luați-le cu patru leva jumate!)

Însă un bulgar care o rupea pe românește mi-a dat, la rândul lui, replica:

–Sigur că-n magazin sunt patru leva jumate, dar sunt siguri! Așa, la turiști, prețul e maxim o leva…

–Cum nu sunt siguri? Ce, nu vezi că-s sigilați? i-am răspuns eu enervat și de replică și de faptul că nu vindeam nici unul. Ce crezi că i-am purtat eu și am SIDA?

A mai durat o vreme până a apărut o bulgăroaică solidă, între două vârste, care i-a luat, i-a pipăit, i-a întors pe toate părțile… Cred că dacă nu eram în mijlocul străzii îmi cerea să și probeze o pereche… Dar, a urmat primul succes: a cumpărat până la urmă vreo douăzeci de bucăți și a plecat. Cu asta parcă se mai  spărsese gheața, că am mai vândut și eu patru-cinci perechi altor doamne.

După vreo zece minute s-a întors prima bulgăroaică, iar i-a luat la pipăit și la întors pe toate fețele, a încercat să mai negocieze, dar eu m-am ținut tare pe poziție și a mai luat încă 30 de perechi.

Și iar am mai vândut câteva perechi după aceea. S-a mai întors femeia încă o dată și de data asta a luat în jur de cincizeci de perechi. Și atunci m-am mai liniștit. Nu-mi mai rămăseseră prea mulți și banii mi-i scosesem deja… N-au trecut însă cinci minute de la ultima vizită a principalei mele cliente că s-a întors din nou și de data asta mi-a luat toți chiloții care-mi rămăseseră. Se uita chiar un pic cam ciudat la nevastă-mea și aveam o bănuială că ar fi cumpărat chiar și perechea pe care o purta dacă n-am fi fost totuși într-un spațiu public și cam deplasat să-i ceară să-și scoată chiloții în mijlocul drumului… Acum chiar mă liniștisem! Planul de vânzări era realizat și am mai stat un pic să vând și cele trei sau patru tricouri pentru copii pe care le mai aveam. Dar ce să vezi, m-am trezit încă o dată cu bulgăroaica încercând să se convingă că într-adevăr am terminat stocul de chiloți de damă! Și mă tot întreba când mai vin și câte perechi mai aduc data viitoare. Din păcate a trebuit să o dezamagesc. Nu mai aveam de gând să repet prea curând experiența de a vinde chiloți de damă în piață, cu tot profitul important pe care-l puteam realiza. Iar vocabularul meu limitat pe limba ei nu-mi permitea să-i explic femeii de unde putea să se ducă să-i ia direct…

Ne-am suit în mașină și am plecat spre Varna, unde aveam să simțim în acea zi și cutremurul produs în România, în zona Vrancea… Când ne-am întors acasă la București, unde stăteam într-un apartament la etajul 9, am găsit un corp superior din bibliotecă căzut și asta a fost toată paguba.

La Varna, Mihaela a ochit repede niște chestii de cumpărat și mi-a cerut bani. Dezamăgire însă: nu i-a primit. Înțelegerea fusese că sunt ai ei dacă vinde chiloții! Nu i-a vândut ea, așa că banii i-a cheltuit cel care i-a vândut, adică eu!

Și uite-așa, am mai plecat și supărați din Bulgaria și n-a vorbit cu mine vreo două săptămâni decât monosilabic, când nu avea loc de-ntors! Ceea ce, anumiți soți, cu mai multă experiență în căsătorie decât aveam eu atunci, chiar ar fi apreciat…

Comments (3)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *