Încă o dată la Paris…
Așadar am ajuns la Paris, mai repede decât ne programasem datorită începutului de răceală al domnului Rusu. Am tras bineînțeles la același hotel la care stătusem cu un an înainte, Ibis Bobigny, care avea parcare gratuită, iar la mai puțin de 500 de metri se afla capătul liniei 5 de metrou.
Domnul Rusu s-a simțit rău vreo două zile și deși ne-a tot zis, mie și Andreei, să ieșim și să-i arăt orașul, nu prea am făcut-o pentru că fetei nu-i ardea de plimbare și prefera să stea în hotel ca să-și îngrijească tatăl. Și am stat și eu prin preajmă, pentru orice eventualitate în care ar fi fost nevoie de ajutorul meu.
Stând în cameră și neavând mare lucru de făcut am început să mă uit la Turul Franței. Și m-a prins! A fost cea de-a cincea și ultima victorie a lui Miguel Indurain, însă eu am devenit suporterul cicliștilor francezi Laurent Jalabert, câștigător al tricoului verde, și al lui Richard Virenque, cel mai bun cățărător.
Când s-a pus pe picioare domnul Rusu am ieșit în oraș, și am mers mai întâi la Notre-Dame, apoi pe cheiul Senei pe la bouqiniști, până la Saint-Michel. Acolo am intrat un pic la librăria Gibert-Jeune ca să-mi mai cumpăr niște cărți SciFi de ocazie. Când am ieșit din librărie am văzut multe ambulanțe în zonă și multă lume foarte agitată, dar n-am dat atenție și am pornit mai departe la pas spre Cartierul Latin. La un moment dat, într-o zonă mai liniștită, am văzut niște cabine telefonice și mi-am cerut scuze că-i las un pic singuri, dar voiam să vorbesc cu Mihaela. Doamna Bădiu m-a ținut un pic de vorbă, a trebuit să țip ca să mă înțeleagă, dar până la urmă a adus-o la telefon pe Mikaela.
–Bună Bogdan! Ce faci? Ești bine? au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus.
–Bună Mihaela! Sigur că sunt bine! De ce n-aș fi?!
–Unde ești?
–În Cartierul Latin și mai devreme am fost la Gibert-Jeune în Piața Saint Michel ca să-mi iau niște cărți…
–Exact acolo a fost un atentat cu bombă în stația de metrou, de aceea te-am întrebat dacă ești bine…
–N-am auzit nici o bubuitură. În schimb am observat mai multe ambulanțe pe lângă stația de metrou și m-am întrebat ce s-o fi întâmplat!
Am mai vorbit un pic, apoi a sunat și familia Rusu acasă, ca să-i liniștească pe ai lor în caz că se uitaseră la știri, iar seara ne-am terminat-o cu o cină într-una dintre capcanele pentru turiști ale cartierului… (Desigur, atunci nu cunoșteam această noțiune.)
Când am ajuns la hotel am văzut și noi ce nenorocire se petrecuse chiar lângă noi, cu opt morți și peste două sute de răniți! Fusese primul atentat în Paris după o lungă perioadă, dar nu avea să rămână și ultimul! Din păcate…
A doua zi, domnul Rusu m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Disneyland Paris cu Andreea, însă, din păcate, a trebuit să-i refuz. M-am oferit să-i duc acolo cu mașina și să-i aștept până ies, dar s-au temut să meargă singuri. Le-am explicat motivul refuzului meu și sper că au înțeles și l-au acceptat.
De fapt, în urmă cu trei ani, când se deschisese Disneylandul la Paris, Mihaela, venită în vizită la mine, a vrut să mergem și eu am refuzat-o. I-am spus că nu are rost să mergem noi, doi adulți, acolo și i-am promis că vom merge împreună cu viitorul nostru copil.
Și a fost o promisiune pe care am respectat-o! (Și totuși sunt foarte multe atracții în aceste parcuri tematice exclusiv pentru copiii mari, unii aflați chiar la vârsta adultă…)
