Blog

O policioară încărcată cu sticluțe și cutii și butelii nu mai văzusem în viața mea și în timp ce citeam etichetele în nu știu câte limbi mă pomenisem cu gându la singura baie folosită de o femeie în care mai intrasem – aceia de la vila din bușteni în care Stana a făcut un concediu – pentru că locuința noastră nu avea de cât un W.C. comun cu încă două familii și pentru spălat se folosea chiuveta din bucătărie.

Pe policioara din baia de la Bușteni nu era de cât periuța de dinți într-un pahar de sticlă și tubu cu pastă „Menta” alături – diferența era atât de mare încât

Atunci nu am vrut să îmi las gându să ajungă până la capăt.

Acum îmi dau seama că oricum nu ar fii ajuns la un capăt.

Și încep să cred că nici nu este cazu să îmi pară prea rău pentru-că astăzi nu pot face o apreciere de ansamblu despre felu în care arăta Stana – comparația este oricum imposibilă din atâtea alte puncte de vedere și până la urmă ar fii chiar nedrept din partea mea să vă pun față în față nu peste ani ci peste etape.

Era să scriu „etape istorice”.

În fond nu aș fii greșit dar însă dv. chiar atunci când folosiți această formulare îi dați un înțeles mai restrâns de cât îi dau eu care am trecut prin mai multe și sânt în măsură să vă asigur că mai ales trecerile nu au fost de loc ușoare.

Nu are însă rost să mă abat din nou și să intru în amănunte.

Dar pentru mine înfățișarea Stanei ține într-adevăr de o anumită etapă istorică și poate tocmai pentru că nu am trecut împreună și prin următoarele îmi este mie astăzi imposibil să fac o apreciere.

Teamă îmi este că iar ați putea să mă înțelegeți greșit.

Fotografiile pe care spuneam la început că nu le am luat ar fii putut constitui o bază pentru a aprecia astăzi în mod obiectiv și dupe criteriile actuale înfățișarea Stanei – altminteri îmi amintesc încă destul de bine cum arăta și ce îmi plăcea la ea într-un moment sau în altu.

Bunăoară la ședința în care practic am constatat că există printre celelalte cursante = își purta părul împletit într-o coadă groasă din care construise în creștetul capului un coc și la un moment dat am pierdut chiar șirul vorbelor ei cu gândul la cât timp îi era necesar pentru a realiza o asemenea pieptănătură cu totul ne-practică.

Adevărul este că ajunsese la o asemenea îndemânare încăt uneori reușea să se pieptene înaintea mea.

Dar aceasta am aflat mai târziu.

În ședința aceia în care am descoperit că există pentru că de văzut o mai văzusem din moment ce eram colegi de aproape o lună țin minte chiar că purta un plover strâns pe gât – din lână gri nevopsită.

Ridicase tonu și totuș chiar așa strigând vocea îi rămăsese gravă și plăcută de parcă doar ar fii cântat cu însuflețire.

Din păcate tocmai ceia ce spunea ea atunci despre oportunism și despre împăciuitorismu față de oportunism nu mai contează acum și nu are rost să vă mai aștern pe hârtie dar însă eu tocmai prin aceasta am ajuns să o remarc = se vedea că îi umblă mintea repede și fără să se încurce.

Câțiva ani mai târziu felu ei de a pune problemele se chema „a gândi cu capu propriu” însă mie de când o ascultasem prima dată mi se păruse că avea un secret al ei de a face lozincile să sune altfel și să se lege între ele – în orice caz trebuie să recunosc că eu abia din cuvântu ei am înțeles pe deplin de ce împăciuitorismu era în etapa aceia mai periculos de cât oportunismu deși în fond era doar o variantă și urmărea prin mijloacele perfide ale demagogiei tot o abatere spre dreapta a partidului de la linia sa revoluționară.

Bine înțeles că o impresie atât de puternică nu putea rămâne fără urmări = pe vremea aceia nu stăteam mult pe gânduri și pentru-că eram tineri dar însă și pentru-că toate prejudecățile erau socotite burgheze ori măcar mic-burgheze.

Chiar la sfârșitu ședinței mă duceam să îi strâng mâna.

Tot discutând am pornit împreună spre cantină.

Iar a doua zi în mod cât se poate de firesc am luat loc în aceiaș bancă.

Exact în anu acela învățământu de partid fusese reorganizat printro Hotărâre a C.C. și pentru a se asigura un nivel mai înalt fuseseră înființate școli inter-regionale numai în orașele care dispuneau de cadrele de predare corespunzătoare.

Trimiși de regiuni diferite și eu și Stana locuiam în căminul școlii – practic eram de dimineață până noaptea împreună și până am ajuns să ne împrietenim mai bine acesta a fost un avantaj.

Dupe o vreme am descoperit însă că eram de dimineață până noaptea nu numai cu ea ci și cu aproape toți ceilalți cursanți – „un colectiv din zi în zi mai sudat” care se muta din sala de curs în sala de studiu individual ori în sala de mese și iar în sala de curs ori în sala de studiu individual până când ajungeam în sălile cu câte 18 paturi suprapuse în care dormeam.

Cei care locuiau în oraș scăpau pe la orele 8 în serile când nu aveam ședințe cel puțin de aceste dormitoare în care nu prea te puteai odihni.

Bine înțeles că nimeni nu ne oprea să ieșim în oraș în afară de program dar însă pentru aceasta trebuia să ai ce face ori unde te duce și de regulă ieșeam tot cu colectivu – la diverse acțiuni ori la film ori la restaurant.

Nu am știut nici o dată dacă așa se potrivea ori nu era de loc întâmplător dar însă aproape întotdeauna în ziua când ni se plăteau indemnizațiile se organizau ieșiri la muncă voluntară.

Ceia ce oricum nu reușea să împiedice ci doar să scurteze și să grăbească obișnuitele petreceri la restaurant.

Îmi amintesc perfect = în dupe amiaza aceia am demolat niște cocioabe de chirpici pe locul cărora în lunile următoare am săpat la fundații și apoi am ajutat să se construiască primul cvartal muncitoresc din orașul acela – un cvartal în care mai târziu când veneam să îmi dau examenele pentru facultate aveam grije să intru de fiecare dată tocmai pentru-ca să îmi demonstrez mie însuș că nu mă tem de amintiri.

„Nu e așa că e minunat?” striga Stana de parcă ar fii cântat în mijlocu unui nor de praf.

„Vezi unde dai cu târnăcopu să nu cadă vreun perete peste tine!”

„Nu îmi este mie frică de lumea aceasta veche!”

Și norii de praf stârniți de târnăcopu ei se îngroșau.

Am spus numai ca să o necăjesc = „Dar de cine îți este ție frică? Nu cumva de lumea cea nouă!”

„Deocamdată abia aștept să o construiesc și să o văd cum arată. De ce să îmi fie frică? Atunci când vom ajunge să locuim într-un cvartal ca acesta vom fii cu toții fericiți!”

Peste 15 ani am intrat prima oară nu „într-un cvartal ca acela” ci chiar în cvartalul acela și stând și privind oamenii obosiți ori preocupați care intrau mă gândeam =

• sânt într-adevăr fericiți?
• sânt măcar mai fericiți de cât aceia care le eliberaseră locul pentru temeliile cvartalului?

Eu însuș ajunsesem în fine să locuiesc într-un apartament la bloc dar însă aceasta nu îmi schimbase de cât foarte puțin viața și chiar de loc starea de spirit iar dacă mă comparam cu acela care venise întro dupe amiază la demolarea maghernițelor reieșea că pe atunci luptam împreună cu mulți alții pentru victoria noii lumi pe când acum mă luptam de unul singur cu viața și cu împrejurările care nu mă prea răsfățau.

Astăzi când îmi amintesc toate acestea stau și mă mir că atunci în holu cvartalului nu am ajuns să mă întreb ce este aceia „fericirea”.

Eram probabil doar obosit și hărțuit.

Eram însă tânăr.

Când ești tânăr necazurile te îndârjesc în loc să te pună pe gânduri.

Nu vreau să spun prin aceasta că mă socotesc bătrân dar astăzi știu și trezit din somn câți ani am pe câtă vreme atunci trebuia să fac în gând o scădere ori de câte ori eram întrebat de vârstă.