Blog

Pe la jumătatea anilor 50 ai secolului trecut au început să fie publicate în Franța romanele științifico-fantastice ale lui Francis Carsac. Dar acesta era doar un pseudonim în spatele căruia se ascundea un tânar geolog și paleolontolog ale cărui teorii îndrăznețe puneau în dificultate somitățile Franței. Și de teamă să nu-și pună în pericol evaluările științifice, François Bordes, căci acesta era numele tânărului om de știință, a ales să-și publice romanele sub pseudonim. Francis vine în mod evident de la François, iar Carsac de la satul în care își cumpărase o căsuță pentru a avea unde să locuiască în timpul  săpăturilor din peșterile regiunii Dordogne.

Admirator al scrierilor lui J. H. Rosny Aine și detractor al lui Gérard Klein, despre care spunea că se crede un Asimov fără a avea anvergura americanului, prieten cu Poul Anderton și Lester del Rey, Bordes/Carsac scria atunci când voia să se destindă, să se desprindă de problemele științifice reale. Însă nu-și acorda foarte mult timp pentru aceste reverii…

De aceea ne-a lăsat, la moartea sa prematură, în urma lui atac de cord în timp ce participa la un congres al paleontologilor în Statele Unite, în 1981, doar șase romane publicate și nouăsprezece nuvele și povestiri.

Unul dintre aceste romane s-a tradus și în limba română, în anii 60, și mi-a căzut în mâini în timpul liceului.

Primul său roman „Cei de nicăieri” (Ceux de nulle-part) începe printr-un contact întâmplător, care ar fi trebuit să fie interzis, între o civilizație galactică, a cărei farfurie zburătoare (pentru că este vorba de o navă de forma unui disc) a fost avariată de rachetele trase de un avion de vânătoare american și obligată să aterizeze într-o pădure din centrul Franței și un medic francez. Acesta din urmă rămâne la bord datorită condițiilor în care are loc decolarea, cu nava atacată de populația din zonă crezând că este vorba de diavoli verzi, și devine apoi participant activ la războiul de supraviețuire pe care-l duce liga civilizațiilor umane din mai multe galaxii (universuri) împotriva unor ființe metalice (mislicii), care nu pot trăi decât la temperaturi foarte apropiate de zero absolut și atunci opresc reacțiile termonucleare din interiorul stelelor, stingând sori și distrugând astfel civilizațiile umane dependente de lumina și căldura acestora.

Majoritatea umanităților din ligă au sânge verde, pe bază de clorofilă și sunt foarte ușor de distrus de radiațiile emise de mislici. Doar terienii și sinzușii, două rase cu sânge roșu, bazat pe fier, pot rezista acestor radiații.

Pentru că pe Terra nu s-au depășit faza războaielor planetare și nu există un guvern planetar, pământenii nu pot fi invitați în ligă. Și orice contact cu aceștia ar trebui interzis. Doctorul Clair participă însă la războiul contra mislicilor și are chiar o contribuție importantă la primele victorii împotriva acestora, alături de prietenii sinzuși, cu care umanitatea terestră se descoperă perfect compatibilă, datorită unei anomalii galactice.

Deplasarea pe distante mici se face prin cosmomagnetism, iar între sori sau universuri prin „ahun” (o altă denumire a hiperspațiului).

În finalul cărții, doctorul Clair revine pe Pământ pentru a recruta câteva mii de tineri oameni de știință, bărbați și femei, care se vor instala pe o planetă virgină, Novaterra, și vor deveni membri ai ligii universale.

O lege foarte importantă a asociației civilizațiilor umane este interzicerea coexistenței mai multor umanități pe o planetă, cu două excepții: Ressan, unde se află sediul ligii și fiecare umanitate membră are reprezentanții săi permanențo și a beneficiului pe care-l primește doctorul Clair, după repatrierea corpului unui tânar hiss ucis în lupta contra milicilor, care-l transformă într-un membru al familiei acestuia, și prin căsătoria sa cu o printesă sinzu, care-i dă drept de rezidență și pe planeta acesteia!

În al doilea roman „Robinson cosmosului” (Les Robinsons du Cosmos) are loc o interacțiune multidimensională între două universuri prin care două bucăți masive din planeta noastră sunt aruncate pe o altă planetă dintr-un alt univers cu tot cu floră și faună (și este posibil ca și bucăți din cealată planetă să fi ajuns e Pământ, dar nu știm sigur, pentru că povestea ne este spusă de cei strămutați, care nu au cum să mai comunice cu planeta mamă). Aici atmosfera este respirabilă, nu sunt boli fatale pe care să le ia oamenii, dar fauna în locul în care au asolizat este foarte ostilă și va determina în cele din urmă o nouă migrație într-o altă zonă a planetei Tellus (așa cum o numesc naufragiații spațiali). Au loc interacțiuni cu populația locală, un fel de centauri cu patru picioare și două mâini. Aceștia sunt împărțiți în două rase aflate într-un război etern și una dintre ele îi acceptă pe pământeni ca aliați.

„Pământul pe fugă” (Terre en fuitte) ne spune povestea planetei noastre transformată la propriu în navă intergalactică pentru a scăpa, alături de Venus, colonizată și ea de oamenii viitorului, de un cataclism care transformă soarele într-o supernovă. În acest caz în deplasările hiperspațiale nu se pot stabilii direcții și, deci, destinațiile sunt aleatorii, iar deplasările cu motoare cosmomagnetice, pentru navele cu mase sub cea a unei planete, se opresc la limita sistemului solar, unde există o barieră care împiadică trecerea mai departe.

Soluția pentru depășirea acestei bariere este deplasarea în timp, mai întâi în trecut, înainte de apariția câmpului de forțe care formează bariera, apoi înapoi în prezent.

Există în roman și o deplasare în timp, către prezent, la nivel de conștiință, și, pe final, o interacțiune cu ramuri ale umanității descendente ale echipajelor de pe primele astronave care au testat hiperspațiul.

„Această lume e a noastră” (Ce monde est nôtre) este o urmare a primului roman publicat de Francis Cartac, „Cei de nicăieri”, al cărui subiect este bazat pe aplicarea legii referitoare la prezența unei singure umanități pe planetă. Aki Kler, novaterian, urmaș direct al doctorului Clair, împreună cu partenerul sau hiss sunt investigatori galactici și trebuie să decidă ce umanitate va rămâne pe o planetă unde există trei societăți: o umanitate cu sânge verde aflată în epoca de piatră, dar cu câteva excepții tehnologice foarte ciudate și două societăți divergente, provenite de pe Pământ la o diferență de câteva sute de ani. Unii sunt niște urmași ai bascilor, care creează o societate pastorală utopică, inventată de un om de știință scârbit de lumea modernă, într-o migrație galactică. Ceilalți sunt naufragiați pământeni, care creează un ev mediu de operetă, pe modelul societății descrise de Walter Scott în romanele tale istorice. În funcție de decizia luată de investigatori, două dintre umanități vor trebui strămutate pe planete virgine, fără forme de viață conștiente.

Venirea Investigatorilor galactici accentuează antagonismul tinerilor baroni împotriva ducelui, care este asasinat. Apoi noul stăpân declanșează un război total împotriva celorlalte două umanități.

„Patria noastră e spațiul” (Pour patrie l’espace) descrie o umanitate care bântuie universul la bordul unor nave gigantice și nu mai concepe să trăiască altfel, legată în mod stabil de o planetă. Sunt urmasii oamenilor de știință și ai unei secte religioase, care au fugit de asuprirea unui imperiu galactic terestru, autoritar, în care oamenii de știință erau considerați trădători pentru că nu se supuneau orbește împăratului și nobililor.

Un tânăr ofițer din garda stelară este salvat de aceștia dintr-un naufragiu și descoperă cât de greu este să se adapteze și să fie asimilat în această cultură complet diferită.

Această umanitate nomadă trăiește sub amenintarea continuă a atacurilor unor extratereștri, aparent nomazi și ei, lipsiți de empatie, deplasându-se în nave la fel de mari.

Neînțelegerile culturale dintre tânărul ofițer și iubitele sale sunt cât pe ce să ducă la distrugerea navei în cadrul unui atac declanșat de mfifi (numele dat extratereștrilor agresori), atunci când tânărul ofițer nu pune la dispoziție radarul hiperspațial pe care l-a construit, după ce planurile inițiale i-au fost furate.

Ultimul roman, „Paraziții leului” (La vermine du lion), descrie o umanitate care s-a extins în univers întâlnind doar civilizații preistorice. Le este însă teamă că vor întâlni, la un moment dat una, cel puțin la același nivel de dezvoltare, potențial agresivă.

Sub coordonarea unei companii miniere universale, condusă de un capitalist veros și fără scrupule, și cu complicitatea guvernului planetar, Pământul exploatează resursele minerale ale planetelor și reduce populația locală la sclavie, dacă nu o extermină. Acestei companii i se opune un prospector, de profesie geolog, care este ajutat de prietenul său, un paraleu (o specie de lei selecționați genetic pentru a le crește capacitatea intelectuală la nivelul unui copil de 6-7 ani), care lucrează pentru o secțiune a guvernului planetar opusă companiei miniere.

Și mai există totuși un roman de Francis Carsac. Este chiar primul pe care acesta l-a scris în timpul celui de-al doilea război Mondial, când se afla izolat pentru că era căutat de Gestapo. Se numește „Pe o lume sterilă” (Sur un monde stérile), care a fost publicat postum, abia în 1997.

Este povestea unei expediții pe Marte, ințiate de un fizician francez, inventator al unui motor atomic de rachetă, care face posibilă deplasarea pe Marte, și finanțată de un chimist suedez.

Acolo găsesc o lume sterilă la suprafață, care este totuși locuită, în subteran, de trei rase: marțienii galbeni, cei negri și cei roșii. Romanul descrie în final un război planetar câștigat de marțienii galbeni cu ajutorul celor roșii, împotriva negrilor. La acest război participă și pământenii de partea galbenilor.

Descifrarea este simplă: marțieni negri sunt naziștii, cei roșii sunt bolșevicii.

Din păcate, în limba română au apărut doar „Robinsonii cosmosului” și „Paraziții leului”. Celelalte cărți, dacă vreți să le citiți, le găsiți în limba franceză.