Ageamii în străinătate – cele mai citite povești (2/2)
Și a venit și ultima vineri din septembrie când m-am suit în avion pentu a mă întoarce pentru prima oară acasă, la București, după aproape zece luni. Cele două valize pe care aveam voie să le pun în cală erau pline ochi cu cărți, haine de vară de care nu mai aveam nevoie la întoarcerea în Franța, cadouri pentru familie și prieteni și chiar câteva servicii de cafea, cu două dimensiuni de cești, pe care le luasem ieftin, cu 10 franci, din cartierul chinezesc al Parisului. Unele dintre ele mai rezistă și acum, ceștile nu farfuriuțele, și din ele încă îmi beau cafeaua în fiecare dimineață.
Virgil, băiatul șefei noastre de la institut, cel care ceruse azil politic în Franța, m-a sunat sâmbătă să-mi spună că le fusese primit dosarul spre analiză și că fuseseră primiți într-un cămin pentru solicitanții de azil la Villejuif, în banlieu. Mi-a dat adresa și i-am zis că trec duminică pe la ei și îi și scot la o bere.
Și a venit în sfârșit ziua mult așteptată, în care Mihaela urma să aterizeze la Paris!
Ultimele două zile ale Mihaelei la Paris au fost o agonie. Nici nu știam ce să facem, unde să mai mergem, ce să mai vedem. Apoi mai era și sentimentul despărțirii, al pierderii.
Eram un „francez” într-o vizită scurtă în România… Și de aici și titlul franțuzit.
Când am ajuns acasă am sunat-o pe mama, pe mamaia Lola, bunica din partea tatei, și am avut surpriza să-l găsesc și pe tata acolo, dar am mai sunat și alți unchi, mătuși, veri și verișoare cu are comunicasem doar prin scrisori.
