Un weekend la țară
De la barieră am mai făcut zece minute până la socrii mei acasă. Mihaela ajunsese deja cu o seară înainte pentru că își luase o zi liberă de la institut. Socrii mei s-au bucurat să mă vadă. Se pregătiseră cu mâncare din belșug așa că aș fi putut să-i invit și pe francezi. Dar mama Mihaelei tot s-ar fi urcat pe pereți…
Bunica Mihaelei căzuse la pat de aproape un an și nu se mai ridica deloc. Și mintea începuse să i-o ia razna… Avea 92 de ani. De câte ori o vedea pe Mihaela, o întreba:
–S-a întors băiatul ăla?
–Care băiat ma-mare?
–Eee, Bogdan, cine…
–Nu s-a întors încă…
–Eeee!
Și dădea din cap, ca și cum ar fi zis să n-o mai mintă, că știa ea mai bine!
Așa că după ce-am vorbit un pic cu socrii și cu Sorin, fratele Mihaelei, m-am dus la ea în cameră să o salut. Și m-a recunoscut, deși toată lumea se așteptase să n-o facă.
Sâmbătă am făcut o tură de sat pe la toate rudele Mihaelei, unchi mătuși, veri… Și pe vremea aia încă erau mulți, iar dacă greșeai și îl ocoleai pe vreunul dintre ei se supara. La fiecare ți se întindea masa, te serveau cu vin și țuică și nu puteai să refuzi că iar se supărau. Iar dacă nu mâncai și nu beai zdravăn te întrebau dacă ești cumva bolnav. Și adevărul este că totul era foarte, foarte bun, făcut în casă de niște gospodine extraordinare. Iar eu îmi cam pierdusem antrenamentul prin Franța, unde mai beam câte un pahar prin deplasări sau vreo bere în timp ce ronțăiam niște alune și vedeam un film seara cu Viorel. Și toți se bucurau să mă vadă și voiau să le spun povești despre Franța, Paris și viața de acolo. Seara, destul de târziu, când am terminat turul și am pornit spre casă eram deja foarte vesel și mergeam pe trei cărări…
Și chiar dacă și acasă ne așteptau alte bunătăți și băuturi, nimic n-a mai putut să intre, atât eram de plin. Am mai stat doar un pic la povești, unde bineînțeles că doar eu trebuia să vorbesc, apoi am căzut lemn și am dormit ne-ntors până dimineața.
Duminică am luat un tren care pleca devreme, iar acasă m-am schimbat rapid, mi-am făcut rapid bagajul și am sărit într-un taxi spre aeroport. Zborul a fost la fel de plăcut ca și prima oară. Și am profitat cât am putut de luxul de la clasa business.
De la aeroport am luat autobuzul Air France până la Domul Invalizilor, iar de acolo metroul spre casă, unde Viorel mă aștepta cu o bere și povești despre ce mai făcuse și el în ultimele două săptămâni…
Și el era vesel și avea multe de spus, dar despre asta cu altă ocazie!
