Blog

Și a venit în sfârșit ziua mult așteptată, în care Mihaela urma să aterizeze la Paris!

Mă pregătisem, cumpărasem de mâncare, de băut. Luasem chiar tot felul de țigări, care nu se găseau încă la noi (mentolate, light, super-light).

Viorel își luase și el liber, ca să pregătească masa în timp ce eu mergeam să o aștept la aeroport. Avionul ateriza un pic după prânz, așa că am plecat pe la 10 de acasă și înainte de a coborâ la metrou am intrat într-o florărie de unde am luat un buchet imens de trandafiri roșii. Nu mai știu exact câți trandafiri erau, dar buchetul ieșise imens.

Când plecasem în Franța eram căsătoriți de șase ani, dar niciodată, până atunci, nu fusesem departe unul de altul mai mult de două săptămâni.

Vorbisem la telefon cu o seară înainte. Era la mătușa ei, la tanti Zizi, acolo unde stătuse și în timpul facultății. La aeroport urma să o ducă unchiul ei, nenea Costel, ca să se asigure că totul e în regulă. Îi era foarte frică să zboare cu avionul, iar asta nu i-a trecut până în ziua de azi. Mai zburase o singură dată, cu mine, de la București la Oradea. Și deși a avut noroc de o vreme bună și de un zbor liniștit și fără turbulențe, nu mai vrusese să repete vreodată experiența. Însă, de data asta, nu exista altă soluție!

Am ajuns la aeroport, la Orly, cam cu o oră înaintea aterizării avionului. Și eu aveam emoții! Un zbor de 50 de minute nu e același lucru cu unul de trei ore… Și speram să nu se zăpăcească și să se rătăcească prin aeroport, care era mult mai mare decât Otopeniul nostru.

M-am așezat la un bar și am băut cafea și un suc, sărind în picioare și alergând spre poarta de ieșire când am auzit anunțul referitor la aterizarea avionului Tarom de la București. Și bineînțeles că am uitat buchetul pe scaunul de la bar, unde-l pusesem ca să nu stau cu el în mână… M-am întors tot într-o fugă și am avut noroc că nu-l ajutase nimeni să facă picioare și să dispară. Și tot într-o fugă m-am întors la poarta de ieșire a pasagerilor.

Încă nu-mi recăpătasem complet suflul când a început să se vorbească românește în jurul meu, pentru că ieșeau primii pasageri ai zborului de la București. Și au tot ieșit vreun sfert de oră, apoi nu am mai auzit limba română. Mihaela, bineînțeles că nu ieșise încă. Dar încă nu-mi făceam griji. O știam cum îi place să caște gura la tot ce e nou, după oameni îmbrăcați frumos, după doamne și domni bine… Și erau, slavă domnului, destui la aeroport. Totul era o experiență nouă pentru ea! Și încă mai apăreau întârziați la ieșire… Dar după ce au mai trecut încă vreo 45 de minute de când ieșise ultimul român, iar în jurul meu nu prea mai era nimeni, am început să am emoții că s-a întâmplat ceva!

Aș fi dat un telefon la Bucuresti, să aflu dacă nu a pierdut avionul. Văzusem câteva telefoane publice în apropiere, dar m-am căutat prin buzunare și uitasem să iau o cartelă telefonică de acasă. Și mi-era frică să plec prea departe ca să cumpar o cartelă, nu cumva să iasă și să se sperie că nu mă găsește acolo. Așa că am mai stat, ca pe ghimpi, încă o jumătate de oră, uitându-mă lung și încercând să văd după colțuri, doar-doar s-o zări Mihaela venind…

Când chiar mă hotărâsem să mă duc să caut o cartelă pentru telefoanele publice, a apărut și Mihaela în zare, venind încet și fără grabă la braț cu o băbuță.

Am simțit că explodez!

A ieșit, ne-am îmbrățișat, i-am dat florile și am întrebat-o, pe tonul cel mai calm cu putință:

–Dar unde ai reușit să stai atâta? Te-ai rătăcit?

–Nu, dar am venit încet cu doamna aceea. Am fost vecine în avion și mi-a povestit că vine pentru prima oară în vizită la fiica ei, care este măritată la Paris. Îi era teamă că nu o să se descurce să găsească ieșirea. Și am mai căscat gura pe drum pe la magazine, după cucoanele frumos îmbrăcate… Dar ce-i cu tine? Parcă nici nu te bucuri că mă vezi…

–În timp ce tu veneai încet cu doamna aceea în vârstă, admirând peisajul, eu am înnebunit așteptându-te aproape trei sferturi de oră după ce au ieșit toți românii. Și mă gândeam ce s-o fi întâmplat? Ți s-o fi facut rău? Ai pierdut avionul? Nu aveam nici măcar o cartelă telefonică să dau telefon la Bucuresti, să mă asigur că ai plecat.

–N-am avut nicio problemă. Zborul a fost foarte liniștit. Și luasem înainte două extraverale, pentru orice eventualitate.

–Probabil că ar fi trebuit să iau și eu unul… Hai să mergem.

Am ieșit și am recuperat bagajul Mihaelei, care deja se învârtea aproape singur pe bandă, apoi am mers să luăm autobuzul Air France până la Domul Invalizilor, de unde mai aveam câteva stații de metrou până acasă. Mihaela avea bineînțeles ochii mari, ca și mine la început, încercând să înregistreze tot ce vedea, uimită de aglomerația de pe periferic și din Paris chiar.

Cupola aurită a Domului i-a atras imediat privirea când am coborât. I-am spus ce este acolo și am luat-o rapid spre metrou. Valiza ei era destul de grea, iar pe vremea aia încă nu apăruseră trollerele.

Am ajuns acasă, unde Viorel ne aștepta cu totul pregătit. Am întrebat-o pe Mihaela ce vrea să bea, i-am arătat opțiunile de alcooluri tari cu care să ne deschidem pofta de mâncare și s-a uitat cam urât la mine:

–De aia te plângi tu că nu ai bani! Ia uite câtă băutură aveți aici!

–Măi, Mihaela, de obicei nu avem decât niște bere, ca să mai bem seara, ronțăind la alune, în timp ce ne uităm la televizor… Astea le-am luat pentru venirea ta și a soției lui Viorel, care va fi peste zece zile…

Ne-am așezat toți trei la barul care delimita sufrageria de bucătărie, am mâncat până ne-am umflat și tot ne mai rămăsese o groază de mâncare. Când ne-am ridicat de la masă, Mihaela ne-a întrebat:

–Și vasele cu ce le spălăm?

–Nu le spălăm, le punem în mașina de spălat și când se termină și nu mai avem din ce mânca, îi dăm drumul să le spele.

–Și nu se împut acolo?

–Nu, că nu stau chiar așa de mult.

Nu era ea convinsă, dar până la urmă ne-a lăsat să le punem în mașină. Ca desert luasem niște Liegeois, o șarlotă de ciocolată cu frișcă deasupra, și mousse au chocolat (spumă de ciocolată). Pe vremea aia, nici astea nu se găseau la noi.

Dar nu ne-am așezat bine pe canapea, să ne savurăm desertul alături de un digestiv, un coniac de la mama lui, din regiunea cu același nume, că a sunat telefonul. Era Virgil, fiul șefei noastre de la București care voia să vină să ia scrisoarea de la părinții lui și banii pe care îi trimiseseră prin Mihaela. I-am spus că-i așteptăm, pentru că eram sigur că va veni însoțit de Cristina, prietena lui. Erau probabil foarte aproape, pentru că au trecut doar cinci minute până când au sunat la interfon. Le-am dat scrisoarea și banii, i-am servit cu ceva de băut și i-am așezat la masă. Au încercat ei să refuze, dar mai mult din politețe, pentru că șnițelele de curcan cu cartofi prăjiți pregătite de Viorel erau prea apetisante. Au ras tot ce mai rămăsese și au încheiat și ei cu câte un Liegeois, apoi am stat de vorbă.

Mihaela le-a povestit ce mai fac ai lor la București. Iar Virgil ne-a spus că încă nu fuseseră acceptați ca azilanți politici și că era foarte greu să fie acceptați, pentru că România era considerată deja o democrație unde nu mai există persecuții politice. Însă încă mai aveau speranțe. Urma încă o audiere pentru acceptarea dosarului în săptămâna următoare.

După ce au plecat Virgil și Cristina, eu și cu Mihaela am ieșit un pic în oraș. I-am dat cardul de pe care putea doar să scoată bani și am mers la agenția SG de la colț ca să-i arăt cum să-i scoată din bancomat. I-am dat o hartă și i-am arătat cum pe o parte are schema metroului și pe cealaltă harta străzilor din Paris Am mers pe jos până la gara Montparnasse, atrăgându-i atenția că acolo aveam să ne vedem a doua zi la șase fară un sfert seara, când veneam eu de la serviciu. Apoi am luat metroul și ne-am oprit întâi pe Champs-Elysées, apoi am încheiat seara vizavi de Tour Eiffel, în grădinile Trocadero.

Ea o primăvară frumoasă și deja Parisul se umpluse de turiști. Un cântăreț stradal se instalase pe trepte și lumea dansa. Am dansat și noi un pic, dar eu a trebuit să sparg petrecerea pe la 11, cu toate protestele Mihaelei. Trebuia să ies pe ușă la șase dimineața. Doar așa mă puteam întoarce devreme la Paris, ca să reușim să avem încă o seară lungă pentru plimbare pe străzi…

Da, Mihaela a fost, bineînțeles, nemulțumită că i-am stricat distracția! Dar ea era o turistă, iar eu un parizian care muncea!