Blog

Deși eram un pic obosit după ziua lungă, încheiată cu „seara românească” și aș fi dormit mai mult în acea zi de sâmbătă, m-am trezit devreme și am ajuns la hotelul unde erau cazați directorii exact când își terminaseră micul dejun. A trebuit să-l mai așteptăm pe Horia, dar am mai stat la palavre până atunci. Le plăcuse seara românească și erau încântați că vizitaseră un apartament parizian.

Imediat ce a ajuns și Horia, am plecat cu toții cu metroul spre Luvru. Aici, Horia a zis că el este de părere să petrecem toată ziua acolo, în muzeu, ca să-l putem vedea pe tot. Eu m-am opus acestei propuneri pe baza experienței din ziua anterioară:

–Eu nu cred că așa ceva este posibil. Am fost aici ieri, cu Cristina și Grațiela, iar intenția noastră a fost aceeași să vedem tot muzeul. Însă după nici patru ore, parcă aveam plumb în picioare și toate picturile ni se păreau la fel. Mai bine am încerca să vedem selectiv câteva lucruri și să lăsăm restul pentru o vizită viitoare.

Și grupul s-a scindat. Cu mine a rămas domnul Dragomir împreună cu directorii tehnici de la Medgidia, Târgu-Jiu și Aleșd, iar cei de la centrală, directorul de la Hoghiz și Dinu au plecat cu Horia încercând să soarbă marea dintr-o dată, într-o singură zi…

I-am condus întâi la pictura flamandă, olandeză, apoi la cea franceză clasică, și după aceea la sala Rubens (știu, oficial i se spune sala Medicis, dar mie mi se pare că autorul e mai important ca modelul), unde, într-o serie de 12 tablouri monumentale, pictorul spune povestea Mariei de Medicis, regină a Franței, soție a lui Henric IV și mamă a lui Ludovic XIII, prin intermediul unor benzi desenate înainte să le vină vremea. Le-am spus și eu povestea însoțitorilor mei, așa cum o spune Dumas, dar și cum o spun cărțile de istorie.

De aici am mers către sclavii lui Michelangelo, atrăgându-le atenția asupra expresivității statuilor și a exactității anatomice. Apoi ne-am îndreptat spre cele mai faimoase statui antice din muzeu – Victoria din Samotrace și Venus de Milo, adică frumusețea feminină înaripată, dar fără chip, ori cu un chip perfect, dar fără mâini… Și pentru că sculpturile sunt tridimensionale, am încercat să le stârnesc interesul și pentru unghiurile ascunse, mai puțin văzute.

Și ne-am îndreptat și spre zona renașterii italiene, unde, de cele mai multe ori, mulțimea trece nepăsătoare pe lângă capodoperele lui Mantegna, Rafael, Arcimboldo, Caravagio și ale celorlalți pentru a căuta zâmbetul enigmatic al Giocondei lui Leonardo… Așa am fost și noi atunci din păcate.

Am continuat cu sălile roșii, unde se află capodoperele picturii franceze din prima parte a secolului 19, de la David la Delacroix. Le-am arătat portretele doamnei Recamier, cea care a dat numele piesei de mobilier, (de David) și al domnișoarei Rivière (de Ingres), picturile mitologice, biblice sau exotice ale lui Guérin, Gradet sau Delacroix, apoi Pluta Meduzei de Géricault, înainte de a admira Bătăliile lui Napoleon imortalizate de Gros.

Însă tabloul care atrage toate privirile aici este Încoronarea Împăratului pictată de Jacques-Louis David. O pictură prin care poți merge, așa cum spunea chiar eroul ei principal, Napoleon. Nu i-am lăsat să se apropie prea mult de tablou pentru a-l vedea din perspectivă. Și i-am impresionat nominalizând aproape fără greșeală protagoniștii scenei. Împăratul cu coroana în mână, gata să și-o pună singur pe cap sub privirea papei Pius VI, Josephine, îngenuncheată, așteptând să fie încoronată, mama împăratului, surorile acestuia, Eliza, Paulina și Carolina, frații Louis și Joseph, Hortense de Beauharnais, fiica vitregă a Josephinei și soția lui Louis, Lebrun și Cambacérès, cei doi consuli ai Franței alături de Napoleon, înaintea imperiului, Talleyrand, Eugene de Beauharnais, mareșali Berthier și Murat, soț al Carolinei și cumnat al împăratului, și chiar pictorul, care s-a introdus ca spectator, înconjurat de câțiva dintre elevii săi.

Cu asta am încheiat vizita la Luvru și am ieșit la plimbare pe Champs-Elisées, făcând și câteva cumpărături în drum la un magazin Monoprix.

Am ajuns la hotel pe la ora două și când am intrat în restaurant pentru a lua prânzul, am avut marea surpriză de a-i găsi deja acolo pe cei care declaraseră că vor rămâne toată ziua în muzeu. Din discuțiile purtate în timpul mesei mi-am dat seama că noi văzusem de fapt mult mai multe lucruri decât ei, iar cei care rămăseseră cu mine și-au exprimat satisfacția destul de zgomotos.

După prânz mi-am luat la revedere de la toți, pentru că a doua zi se întorceau în țară. Și mi-am exprimat speranța că mă voi mai întâlni cu ei la Paris înainte să mă întorc acasă… Câteva zile mai târziu, mi-a spus Mihaela că o chemase domnul Dragomir la centrală pentru a-i povesti cum s-a întâlnit cu mine în Franța… I-a spus despre toate, apartament, muzeu, plimbarea prin Paris, dar marea lui uimire, pentru că nu mă mai văzuse de când eram stagiarul lui la Fieni, era cât de tare mă îngrășasem…