Blog

Așa cum am stabilit în timpul întâlnirii de la Paris, am continuat discuțiile cu domnul Delaire și după întoarcerea la București, iar pe la mijlocul lui august a venit la București pentru a merge împreună la Turda.

Toată corespondența cu el am purtat-o prin fax sau telefon de la biroul reprezentanței fabricii din Turda la București, cu ajutorul domnului Danciu.

Și ca să nu mai stârnesc un alt val de mârâieli la birou, mi-am luat câteva zile de concediu pentru această vizită la Turda.

Domnul Delaire trăsese la Hotel Ambasador și acolo ne-am și întâlnit pentru a stabili detaliile plecării de a doua zi. După mai multe discuții, am hotărât în final să închiriem o mașină pentru călătorie. Era însă destul de târziu și cei de la Hertz, pe care-i cunoșteam, închiseseră prăvălia și plecaseră, pentru că nu-mi mai răspundea nimeni la telefon. În disperare de cauză, am întrebat la recepția hotelului și de aici ne-au trimis la biroul ONT, care era peste drum, lângă Eva, unde ne-a fost oferită o mașină Toyota Corona. Cum era și singura mașină disponibilă, am acceptat-o și am semnat actele pentru închiriere. Avea peste 150.000 km rulați, dar arăta bine și fusesem asigurați că se află în perfectă stare tehnică.

Am lăsat pentru moment mașina în parcarea ONT-ului și ne-am întors pentu cină la restaurantul hotelului. Apoi eu am plecat spre casă cu mașina închiriată, urmând să-l iau pe domnul Delaire la ora cinci dimineața din fața hotelului.

Cât am condus-o până acasă, mașina a mers frumos, fără să pară că ar avea probleme. Însă de îndată ce am ieșit pe autostradă și am accelerat la peste 100 km/h, roțile din față au început să vibreze, făcând deplasarea groaznică. Jențile erau cel mai probabil deformate de la datul prin gropile patriei și nici roțile nu mai fuseseră echilibrate de ceva vreme. Domnul Delaire era pur și simplu îngrozit, nu numai de funcționarea mașinii, dar și de starea drumurilor și de traficul haotic de pe șosele. Eu, la volan, nu aveam timp de considerații filozofice și, pentru că totuși nu eram singur, încercam să mă abțin pe cât posibil să înjur. Și pentru că trebuia să ajungem la oră rezonabilă la Turda, nici nu puteam să încetinesc până la viteza la care nu se mai simțeau vibrațiile…

Așa că am ajuns pe la ora 11 la fabrică, transpirați și obosiți după un drum făcut la o temperatură de peste 30°C.

Am vizitat toată fabrica, nu numai cea de ipsos, apoi am discutat despre capacități, producție, planuri de modernizare și opțiuni de privatizare, atât în birourile directorilor cât și în timpul mesei de prânz pe care am luat-o la un restaurant nou deschis în oraș.

Domnul Delaire mi-a zis că el nu se mai poate întoarce la București cu mașina aceea, care mergea groaznic, și l-am ajutat să-și cumpere un bilet de avion pentru a doua zi și să-și rezerve o cameră pentru seara aceea la Belvedere în Cluj.

Eu, din păcate, trebuia să mai iau dată în piept drumul până la București, în aceleași condiții, ca să returnez mașina. Am dat telefon și am încercat să vorbesc cu ei ca să le las mașina în Cluj, dar nici n-au vrut să audă. Iar costurile, pentru cazul în care o făceam totuși, erau prohibitive! Așa că nu-mi rămăsese nicio altă variantă…

Aflând că la mai puțin de o sută de kilometri se află și cea de a doua fabrică de ipsos din țară, domnul Delaire și-a exprimat dorința de a o vizita și pe aceea.

La Aghireș, căci despre acea fabrică era vorba, ajunsese director domnul Stoian, fostul meu director general de la institut dinainte de Revoluție, pe care-l cunoșteam foarte bine. Așa că am rugat-o se secretara directorilor de la Turda să-mi facă legătura cu el, iar acesta a acceptat imediat să ne primească.

Ne-am luat la revedere de la directorii fabricii din Turda și am plecat către Aghireș.

Nu apucasem să vorbesc prea multe cu ei, fiind prins în discuțiile generale pe care trebuia să le traduc din franceză în română, dar aflasem că vor cere oferte pentru modernizarea fabricii de var în luna octombrie. Și aveam de gând să depun și eu o ofertă, chiar dacă principalii competitori erau cei de la Procelia Brașov, care dețineau de vreo douăzeci de ani monopolul proiectelor pentru fabricile de acest tip în România. Speram să pot discuta despre asta cu domnul Rusu în cursul viitoarei sale vizite la București, înainte de finalul lui august.

Am mers mai încet până la Aghireș și vibrațiile nu s-au mai simțit atât de puternic.

Domnul Stoian ne-a primit foarte bine și am început direct cu vizita fabricii. Tehnologia fabricării ipsosului aici era una complet diferită față de Turda, utilizându-se fierbătoare în locul acelui cuptor-uscător rotativ. Și capacitatea fabricii de la Aghireș era mai mare decât cea din Turda, având patru linii de producție, dar materia primă era de calitate mai slabă și acest lucru se vedea și în produsul finit. Toate întrebările tehnice ale domnului Delaire au primit răspunsuri, dar pentru cele legate de privatizare i s-a sugerat să vorbească cu direcția grupului Romcim de la București.

Pentru mine, revederea cu domnul Stoian a fost una plăcută. El mă aruncase în apă fără să știe dacă știu să înot atunci când mă făcuse șef de proiect înainte de a fi învătat ce înseamnă cu adevărat proiectarea și de acolo pornise ascensiunea mea… Rămâneam însă la convingerea că era de prea multă vreme director și își menținea o atitudine țeapănă și arogantă, de parcă ar fi deținut adevărul absolut și s-ar fi așteptat ca toată lumea să aibă coloana vertebrală un pic curbată în fața lui!

Plecând de la Aghireș, l-am lăsat pe domnul Delaire la hotel și i-am refuzat invitația la cină pentru că voiam să ajung cât mai repede la București. Și, cum călătorului îi stă bine cu drumul, am pornit înapoi spre casă.

Se înoptase deja când am ieșit din Cluj pe serpentinele de pe Feleac, iar drumul a fost mai rău decât la venire…

Camioanele căruțele, bicicliștii și chiar vacile care se întorceau de la păscut considerau că drumul era al lor și trebuia să am ochii cât cepele ca să pot evita toate obstacolele rulând totuși cu viteză. Am ajuns acasă pe la trei dimineața, am dormit câteva ore, apoi am returnat mașina. Și n-am scăpat ocazia să-i fac cu ou și cu oțet pe cei de la ONT pentru că nu au avut grijă să ne dea o mașină cu care să putem circula confortabil.

După amiază m-am întâlnit din nou cu domnul Delaire, înainte de plecarea sa la aeroport, am tras concluziile celor două vizite în fabrici, apoi ne-am luat rămas bun cu speranța că ne vom revedea.

N-am mai făcut-o…