Blog

În orice caz pe vremea aceia nici nu bănuiam că aș putea ajunge să îmi petrec nopțile deasupra unui teanc mereu îndoit de foi albe și să ucenicesc în arta de a despica firu în patru și în mai multe – iar astăzi ar însemna să mă abat prea mult de la întrebarea mea pornind întro asemenea expediție până în pânzele albe.

Ceia ce totuși am făcut 15 ani mai târziu a fost să zâmbesc pentru naivitatea noastră tinerească de altădată care ne lăsa să ne închipuim că un apartament într-un cvartal și celelalte condiții de viață legate de el ar putea fii de ajuns pentru-ca oamenii să nu mai aibe necazuri și dureri.

Naivitatea tinereții ori naivitatea etapei?

Mă îndepărtez din nou de dupe amiaza aceia dar însă pentru a înțelege de ce îmi pun întrebarea de mai sus trebuie totuș să vă povestesc că exact în vara respectivă fusesem angrenat într-o amplă campanie politică de prelucrare a Hotărârii C.C. privind îndreptarea cursului politicii noastre economice astfel încât să se obțină o îmbunătățire mai rapidă a condițiilor de trai – cel mai apropiat obiectiv fiind acela de a crea posibilități pentru ca rațiile dupe cartele să fie onorate integral urmând ca la comerțul fără cartele să se treacă treptat în cursul anului următor.

Înțelege-ți?

Se zice de obicei că „sătulul nu crede flămândului” dar însă iată că poate fii și invers = abia astăzi pot să mă întreb dacă mai trebuiaa să fii neapărat tânăr ori doar flămând și prost îmbrăcat și veșnic înghețat de toamna până primăvara ca să ajungi să îți închipui că acestea sânt cele mai mari probleme și nici o dată nu vor exista altele care să se măsoare cu ele.

Așa dar!

Dar așa cum nu ne alegem nașterea ori părinții nu ne putem nici plânge și nici făli cu vremurile prin care nimerim și trecem.

Sper că este de ajuns.

Mă întorc deci la dupe amiaza aceia de muncă voluntară pe care cât am fost împreună o sărbătoream în fiecare an mai ceva de cât data căsătoriei propriu zise tocmai pentru că socoteam că nici nu se poate compara un început în praful și molozul unei demolări cu ceasul acela de birocrație rușinoasă petrecut în birourile serviciului de stare civilă – și dacă are să vă mire mutarea aceasta a sărbătorii noastre de familie înseamnă că nu am reușit să vă fac o ideie depre tinerețea și etapa respectivă.

În fond atunci la muncă voluntară am descoperit noi despre ce este vorba între noi cu toate că nici unul nu a spus „vorbe mari” – de fapt pe vremea aceia nici nu existau asemenea vorbe în sensul că nu erau socotite ca atare și abia astăzi au ajuns să sune așa expresii care pe atunci erau rostite cu gura plină cum ar fii =

• lumea veche
• lumea nouă
• fericirea poporului
• dușmanii poporului
• vigilența de clasă
• încredere politică
• etc. etc. etc.

Poate că nu am găsit eu pe moment cele mai fericite exemple dar însă totuș cred că vă puteți da seama la ce mă refer și în ce situație se aflau expresiile cu caracter strict personal dacă acestea politice

E totuș cazu să isprăvesc o dată cu dupe amiaza aceia.

În ciuda atracției care se resimțise în mod clar între noi poate că tot nu aș fii ajuns „să mă rup de colectiv” cum am fost acuzat a doua zi în ședință și aș fii mers ca de obicei ca să îi aduc la cămin pe aceia care nu au mai nimerit drumul și drept urmare au fost scoși în față să își analizeze poziția.

Dar când să plec a strigat dupe mine Stana = „Așteaptă că vin și eu!”

Ce să caute o femeie în cămăruța din dos unde cârciumarul nu o lăsa nici pe nevasta lui să intre să ne servească!

„Dacă tu poți să stai acolo înseamnă că pot și eu. Altfel de geaba mai vorbim de egalitate.”

Văzusem eu nu numai o dată cam ce este în stare și un om foarte serios atunci când se încinge în el tărâța așa că am preferat să caut în celălalt capăt al orașului o cârciumă în care să nu ne cunoască nimeni și aveam să mă conving că aceasta fusese și dorința ei pentru-că de băut nu a băut de cât sifon iar când am ieșit cu totul alți oameni de cât intrasem a respirat ușurată și a spus dea dreptul = „Bine că de acum nu vom mai avea nevoie să ne petrecem în cârciumă o seară întreagă. Nu există pe lumea aceasta ceva care să urăsc mai mult de cât cârciuma.”

Vorbele acestea Stana le a spus în  53 toamna.

Și ele au reușit să ne apropie și mai mult pentru-că =

                  1)se potriveau cu părerea mea despre cârciumi și în general despre viață

2)însemna de fapt o recunoaștere a dorinței ei de a fii împreună și chiar o măsură a acestei dorințe căci iată peste ce ură fusese în stare să treacă.

Adevăratul substrat al vorbelor acestea am ajuns să îl înțeleg însă abia în primăvara lui 57 și tocmai din cauza lui a survenit despărțirea naostră pentru-că =

                  1)era cu totul împotriva logicii să plătesc eu toată viața mea o lașitate a altcuiva

2)nu numai că trăiam de câțiva ani buni în minciună dar însă încă din prima seară îmi răsplătise doar cu o jumătate de adevăr și încă jumătatea mai puțin esențială felu meu cinstit de a spune cine sânt și ce vreau.

Căci aceasta făcusem cât am stat în cârciumă = îi povestisem toată viața mea fără să îi ascund nimic.

Chiar se mirase la un moment dat și mă întrerupsese.

„Și la primirea în partid ai dat atâtea amănunte?”

Pe vremea când mă înscrisesem eu în partid era de ajuns să completezi o adeziune însă dupe aceia mi se ceruseră în mai multe rânduri auto-biografii scrise și complectări și liste de oameni care puteau să dea despre mine referințe în fiecare perioadă.

„La mine 4 ore a durat partea cu întrebările și discuțiile înainte de a se pune la vot primirea. Dar complectări tot a mai fost nevoie să dau și găsesc foarte just că am fost verificați cu cea mai mare vigilență înainte de a fii primiți întro școală de cadre. Nu mă îndoiam că și tu ai un dosar foarte bun dar însă acum că am aflat cum ai fost găsit în pădure cred că nici nu există origine socială mai sănătoasă ca aceasta.”

Până când am renunțat am tot răsucit mai târziu întrebarea dacă raționamentu acesta îl strecurase ea în capu meu în seara respectivă ori îl făcusem deja singur întru cât era la mintea oricui?

În orice caz mi se înfipsese atât de trainic în minte încât nu îl pusesem supt semnu întrebării nici măcar atunci când am fost trimis peste noapte director la G.A.S. și am cerut să mi se explice și mie de ce.

Până acolo mai am însă de relatat anumite aspecte.

În seara aceia la cârciumă – de fapt singura seară petrecută cu Stana întro cârciumă – când eu am terminat de povestit a început să râdă = „Acum e rându meu nu e așa?”

Din alte experiențe știam deja că nu este bine să forțez lucrurile.

Și nici nu era obligatoriu.

„Vasăzică e un sistem!”

I se putea spune și așa dar însă indiferent cum îl numeam rezultatu rămânea acelaș și nu era cu nimic condamnabil = vedeam amândoi cu ce picior pornim.

„Să pornim? Încotro?”

Drept înainte bine înțeles – doar nu eram dintre aceia care stau cu fața spre trecut și până la urmă ajung să meargă de-andăratelea pentru-că de geaba te împotrivești mersului înainte al istoriei.

Nu îi plăcuse răspunsul meu ori mai de grabă se așteptase la altu pentru-că nu își ascunsese dezamăgirea = „Credeam că era vorba despre noi doi. Nu despre societate în ansamblu ei.”

Acum era limpede unde bătea dar însă era prea devreme pentru aranjamente ferme așa că lăsasem la o parte tonu și luasem doar vorbele ei din care se putea înțelege în mod greșit că cineva se poate sustrage societății și mersului ei înainte.

Căzuse pe gânduri.