Blog

Toată lumea era veselă, chiar dacă puțin obosită, la plecarea târzie din Turda. Am ieșit din țară pe la Borș, urmând drumurile naționale spre Cluj și apoi spre Oradea. În Ungaria am mers pe națională până la Szolnok, apoi pe autostradă, pe centura Budapestei și din nou pe autostradă spre Viena. Ziua era foarte cald, iar autobuzul nu avea aer condiționat. Curgeau apele pe noi șiroaie, dar rezistam cu stoicism. Noroc că noaptea se mai răcorea și totul devenea suportabil.

Înainte de a ajunge la frontiera austriacă am ieșit de pe autostradă în direcția Bratislavei, pentru că nu aveam vize de tranzit pentru Austria. Însă în Slovacia și Cehia am continuat pe autostradă până la Pilsen unde se termina boieria și începea un drum național prin munte până la nemți.

Pe naționala de la Pilsen spre frontiera Germaniei am fost blocați vreo cinci ore datorită unui accident. Se ciocniseră două tiruri și blocaseră șoseaua. Ciocnirea fusese frontală, cabinele capetelor tractoare complet aplatizate și, probabil, șoferii și oricine altcineva fusese cu ei în cabină nu avuseseră nicio șansă să scape. Când am ajuns eu, pe jos, până acolo, pentru că ne oprisem în coloană cam la două sute de metri, ambulanțele plecaseră deja. Rămăseseră doar mașinile de pompieri, pentru că din rezervoarele sparte, toată motorina fusese deversată pe șosea. A mai durat o vreme până când a ajuns o macara care să mute un pic tirurile ca să poată fi luate de-acolo. Atunci am văzut prima oară un camion conceput pentru tractarea tirurilor, mai exact a capetelor tractoare!

Cu excepția acestui blocaj, nu avusesem nicio problemă până aici. Chiar și vămile le trecusem relativ rapid. Dar la intrarea în Germania ni s-a înfundat. Polițiștii de frontieră nemți au constatat că tahograful autobuzului nu funcționa corespunzător și nu înregistrase cum trebuie orele de conducere ale șoferilor și orele de odihnă. Au dispus repararea lui și opt ore de pauză înainte de a ne putea continua călătoria prin Germania.

Și a trebuit să plătim și o taxă de tranzit destinată traficului greu din afara Uniunii Europene. Ca să justifice această taxă, nemții ne-au dat un pliant în care ne demonstrau că trecerea unui singur tir încărcat cu marfă avea asupra șoselei efectul echivalent al trecerii unui milion de autoturisme. (De atunci mă enervez mereu când politrucii noștri ne măresc taxele de drum pentru autoturisme, fără a mări corespunzător și taxele autovehiculelor grele…)

Ne-au oprit deci documentele la frontieră și ne-au trimis la un service din primul sat ca să rezolvăm problema tahografului. Acolo, mecanicul, un neamț foarte tânăr, care o rupea un pic pe englezește, s-a uitat la aparatul nostru și a zis că n-are ce să-i mai facă pentru că este de pe vremea lui Adolf (Hitler – am aflat după ce i-am cerut lămuriri, pentru că nu înțelegeam inițial ce vrea să zică. Un fel de Pazvante Chioru în română, dar cu un ecou aproape terifiant!) Avea unul nou pe care să ni-l monteze, dar costa 600 de mărci. Nu aveam ce să facem, așa că am acceptat, iar plata a făcut-o domnul Rusu, urmând să recupereze banii de la fabrică la întoarcere.

Înlocuirea tahografului nu a durat mult (mai puțin de două ore), dar a trebuit să respectăm termenul de opt ore dat de poliția germană pentru a ne recupera actele și a pleca mai departe. Pe șoferi i-am băgat la somn, ca să poată conduce după aceea toată noaptea, dar eu n-am reușit să închid ochii pentru că era mult prea cald. Cam toată lumea se tolănise pe pajiștea de lângă atelierul situat la marginea satului, iar unii chiar adormiseră…

După ce am pornit mai departe și ne-am suit pe autostradă la Nüremberg, m-a luat și pe mine somnul. M-am trezit brusc, un pic buimac, auzind vocile ridicate ale șoferilor și a unui alt pasager, care se certau în privința drumului de urmat, în timp ce autobuzul se învârtea într-un sens giratoriu suspendat deasupra autostrăzii. Nu-mi dădeam seama cum au ajuns acolo, însă am zărit un indicator pe care scria Heilbronn și am strigat imediat:

–Faceți dreapta!

A fost prea târziu… Au făcut dreapta pe următoarea ieșire și ne-am trezit că mergem înapoi. Am avut totuși noroc și am putut să schimbăm din nou sensul de mers după doar vreo treizeci de kilometri…

Între timp am făcut și o pauză de toaletă la o benzinarie și am băut o cafea, ca să pot rezista în postura de copilot până în Franța, evitând alte incidente similare.

Înainte de Hockenheim am schimbat autostrada, luând-o spre sud, paralel cu Rinul, pe malul nemțesc al fluviului, pe aceeași autostradă pe care fusesem cu un an mai devreme spre Basel, iar la Mülheim l-am traversat pentru a ajunge la Mulhouse. Era deja trecut de ora patru după-amiaza și ne-am grăbit un pic pentru a nu ajunge la agenția de unde trebuia să luăm mașina de închiriat după ora închiderii.

Rezervasem o mașină de dimensiuni mici și ne-au dat un Opel Corsa, care avea totuși aer condiționat, o raritate pe vremea aceea. Au încercat ei să ne convingă să mai plătim o asigurare suplimentară, dar n-au avut succes.

Mașina era totuși cam mică și o parte din bagaje au trebuit puse pe bancheta din spate, lăsând-o pe Andreea un pic mai înghesuită…

I-am condus pe cei din autobuz până la locul unde aveau spectacolul din acea seară și unde-i aștepta organizatorul turneului, un francez de origine română. Și cu toate insistentele lor, nu am rămas la spectacol, ci ne-am întors în oraș și ne-am cazat la hotel, unde am luat și cina.

Și așa cum se zice că o măciucă ajunge la un car cu oale, un pahar de vin la masă a fost de ajuns și pentru noi să dormim neîntorși după experiența, un pic, traumatizantă a traversării Europei cu rata, fără a reuși să ne întindem oasele prin vreun pat de hotel timp de trei zile…