Blog

Am terminat foarte repede cele două proiecte pentru Turda și, din dorința de a încasa toți banii înainte de plecare, ca să-mi liniștesc colegii, care începuseră să mârâie că mă plimb prin Europa pe banii firmei, am decis să dau o fugă până la Turda, cu trenul, ca să le predau.

Inițial programasem să ajung devreme acasă, să-mi fac bagajul, să mă joc un pic cu copilul și să mă și odihnesc puțin. Însă n-a fost posibil. M-am întins cu pregătirea dosarelor și cu ceea ce mai aveam de făcut mult mai mult decât îmi imaginasem. Știți cum e cu socoteala de-acasă și a din târg…

Mi-am dat seama că voi ajunge acasă strict cât să am timp de un duș și să-mi schimb hainele. Așa că am sunat-o pe Mihaela la vecina noastră, doamna Bădiu, ca s-o rog să-mi pregătească ea hainele de schimb și o pijama. La dus aveam vagon de dormit și de altceva nu aveam nevoie pentru că luam practic trenul de după-amiază înapoi ca să mă întorc seara următoare.

Doamna Bădiu mi-a răpus imediat și, spre distracția colegilor, am început să strig:

–Săru-mâna, doamna Bădiu! Bogdan Buzdugan sunt! Vreau să vorbesc cu Mihaela!

Și am repetat chestia asta de vreo trei ori…

În final, am auzit ceva de genul:

–Îl chem imediat pe domnul inginer.

Și doamna Badiu a plecat și m-a lăsat să aștept la telefon fără să-mi dau seama dacă a înțeles ceva din ceea ce-i spusesem…

După vreo cinci minute am auzit-o la telefon pe Mihaela.

–Tu erai! Doamna Bădiu mi-a zis că îl caută cineva pe domnul inginer, dar a fost atât de nepoliticos că nu s-a prezentat!

I-am repetat și ei ce-i spusesem de fapt doamnei Bădiu, apoi am rugat-o să-mi pregătească bagajul până ajung acasă.

Colegii și colegele mele se tăvăleau deja pe jos de râs, mai ales când le-am povestit cum s-a aplicat de data asta zicala cu surdul care n-aude, dar le potrivește…

Mi-am luat la revedere de la ei și am plecat spre casă. Unde am stat efectiv douăzeci de minute, în care am ronțăit ceva, am făcut duș, m-am schimbat, am pus dosarele în geanta pregătită de Mihaela, am luat-o pe Iri un pic în brațe și am ieșit pe ușă. Și am fost cât pe ce să pierd trenul…

În vagonul de dormit m-am schimbat imediat în pijama și am căzut lemn, cu tot zdrăngănitul roților de tren, care n-are nicio legătură cu cântecul din ami 60… Iar dimineață, când m-am trezit, m-am spălat pe dinți, mi-am dat cu niște apă pe față, m-am îmbrăcat și am coborât la Câmpia Turzii, eram încă chior de somn.

Aerul rece al dimineții m-a mai înviorat un pic până când am ajuns la fabrică, la Turda, cu autobuzul și am intrat direct la domnul director. I-am predat proiectele și facturile, rugându-l să aibă grijă să ne intre banii în cont cu cel puțin o săptămână înainte de plecare, ca să am timp să scot banii și să depun garanția la Hertz. (Pe vremea aia un transfer bancar ajungea dintr-un cont în altul în cel puțin o săptămână!)

Apoi am stat un pic de vorbă despre traseu, discuții, ce vom vizita, cu cine ne vom vedea…

Și ca să nu-l țin din treabă, deși era foarte devreme, am plecat înapoi spre gară. Trenul era abia la trei și jumătate, dar eu am ajuns în gară înainte de ora doisprezece. Am mai băut o cafea, am mâncat un sandwich și, deși-mi picau ochii-n gură de somn, m-am chinuit să citesc ceva din cartea pe care o aveam la mine, fiindu-mi frică să nu pierd trenul dacă adorm!

Și nu l-am pierdut… Dar am adormit de cum m-am așezat pe locul meu. M-a trezit doar controlorul, când ne-a verificat biletele, și apoi forfota vecinilor de compartiment care au început să se pregăteasă de colorâre încă de la Chitila…

Parcă nu dormisem deloc, așa eram de obosit!

Am avut noroc să prind un troleibuz aproape gol, care se retrăgea la depoul Bujoreni, și am mai ațipit un pic până-n Drumul Taberei.

Acasă, când am ajuns, Mihaela s-a speriat:

–Bogdan, ce-i cu tine? De ce esti așa galben la față?

–N-am nimic! Sunt doar foarte obosit.

Și m-am băgat în pat fără să mănânc.

A doua zi dimineață abia am reușit să mă dau jos din pat.

Când m-a văzut, Mihaela s-a speriat din nou. De data asta n-am uitat și eu în oglindă, când am încercat să mă bărbieresc și aveam culoarea galbenă a untului învechit. Aveam și un pic de febră. Dar tot eram convins că trebuie să merg la birou ca să-mi termin treburile.

–Bogdan, tu ai hepatită. Trebuie să mergi la spital. Mă duc să dau niște telefoane, ca să vedem unde să mergem, mi-a zis Mihaela.

Și adevărul e că mă simțeam groaznic de obosit. M-am așezat pe pat și mi s-au închis ochii instantaneu. Abia am reușit să îngaim un:

–Sună și la birou, la Tecon, și spune-le că nu pot să vin astazi…

Tanti Victoria, sora mamei, care era și nașa noastră, m-a trimis la Colentina, la doctorul Streinu-Cercel, pe care-l cunoștea. Și până să ajung să intru la el, a apărut și ea acolo. A intrat în cabinet, a vorbit cu doctorul, după care acesta m-a chemat și pe mine înăuntru.

Când m-a văzut, m-a internat imediat, fără să aștepte valorile analizelor, care aveau să confirme doar diagnosticul. Transaminaza se apropia de două mii.

Pe fondul oboselii extreme provocate de munca intensă de la birou, în condițiile igienei sub orice critică din tren și din gară, luasem microbul mâinilor murdare și acum trebuia să stau toată ziua în pat, în spital, când aveam atâtea de făcut…

Eram pur și simplu disperat în spital, chiar dacă Mihaela îmi adusese o mulțime de cărți pe care le devoram pur și simplu, cerând mereu altele ca să-mi ocup timpul.

Auzisem că citricele ajută organismul să scadă rapid transaminata și că dacă aceasta ajunge sub 700, te externează. Așa că i-am cerut Mihaelei și celorlalți care mă vizitau în spital să-mi aducă portocale. Dar niciodată nu erau destule… Așa că îmi trăgeam pe mine pantalonii și pardesiul peste pijamaua de spital, mă încălțam (norocul meu că nu-mi luaseră hainele și pantofii!) și traversam bulevardul până la o tarabă de unde îmi cumpăram portocale. Timp de aproape o săptămână am mâncat peste două kilograme de portocale zilni și, după acest bombardament al organismului cu citrice, transaminaza mi-a scăzut suficient ca să mă dea afară din spital.

Mi se interzisese totuși să lucrez cel puțin o lună, dar eu n-am rezistat mai mult de o săptămână înainte de a mă întoarce la birou, chiar dacă cu un program ceva mai lejer. Totuși, cu tot bombardamentul intern cu portocale, pe care continuam să-l practic, transaminaza a urcat din nou la valori peste cele normale.

Și totuși eu eram convins că trebuie să plec în deplasarea din Franța…