Blog

Pentru Olga, de când se știa, pământul era o nesfârșită câmpie, pe marginile căreia se sprijinea cerul. Despre munți – până la vacanța aceea – nu avea decât noțiunile pe care orice elev silitor le capătă la lecțiile de geografie, nimic în plus față de acelea despre junglă sau ocean. Pur și simplu așa se întâmplase! Până la facultate vacanțele erau pentru sapă, seceră, tăierea porcului și celelalte treburi ale întregii familii, iar când avusese de ales între două tabere preferase marea – pe nimeni nu auzise toamna că nu a fost la munte, dar când o colegă a venit în septembrie „albă ca brânza” toate celelalte o căinaseră nu atât pentru necazurile care o ținuseră în casă, cât pentru vara pierdută fără câteva zile de plajă. Trei veri la rând făcuse rost de bilete pentru Costinești, dar până atunci, până în fața munților, își asumase vina și nu îndrăznise să mărturisească nimănui că marea nu era chiar așa cum i-o zugrăvise faima, că obosea zăcând ore în șir pe nisip și chiar dacă bătea mingea, se lupta cu valurile sau dansa nu reușea să scape de o senzație neplăcută de sleire a puterilor, de o lene necunoscută ei. Nu, marea nu-i umplea sufletul, cum cerea ea naturii și lumii – dimpotrivă – i-l sleia.

                  Mărturisirea se limpezise și se impusese, devenise de neignorat, abia prin contrast, în mijlocul munților atât de tonici.

                  Descoperise în munți, în primul rând, o frumusețe bogată, inepuizabilă: aceeași vale, același pisc apăreau în o mie de tablouri diferite la o mie de pași. Și erau atâtea piscuri și văi, și mai erau pădurile, pâraiele, poienile, erau crestele care parcă te chemau și la înălțimea cărora inima i se făcea atât de mică încât o asurzeau bătăile ei! Descoperise apoi o oboseală activă, o încordare, nu o dezarmare a mușchilor și a minții – adevărată minune! În munți avea să se simtă de atunci încoace mai puternică și mai deșteaptă decât oriunde și tot acolo avea să se scalde ea în somnul perfect – nu dulce, nu legănat de vise, ci abrupt și complet, ca o evadare din lume, ca o absență. În munți, în al treilea rând, chiar dacă zile întregi nu întâlnea pe nimeni, chiar dacă ar fi fost singură – cum de altfel s-a și dus după aceea, nu numai odată – trăia atât de intens încât nici n-ar fi știut să spună ce se înțelege prin cuvântul „singurătate”.

                  Și, de parcă atât n-ar fi fost prea de ajuns, se mai întâmplase să descopere munții iarna! O iarnă adevărată, cum nici nu mai credea că există, cum numai copiii o visează. O iarnă cu ninsori lungi și dese, cu zăpadă care se așternea și rămânea albă, imaculată, oricâte sănii și schiuri și perechi de bocanci ar fi trecut peste ea.

                  O, Doamne!…

                  Iar peste toată această bogăție de frumusețe în fața căreia ea amuțea, scufundându-se în sine, peste acest nebănuit refugiu al unor bucurii pe care le uitase fără să bage de seamă și – ceea ce era mai grav – fără să regrete, Victor lipea una și aceeași etichetă:

–Ca-n basme!…

                  Și doar el o adusese acolo, doar el îi dăruise…

                  Iată, chiar și această substituire: pe vremea aceea era atât de naivă încât punea imediat semnul egalității între ceea ce îi arăta Victor și ceea ce stârneau în ea lucrurile, lucrurile sau ideile cu ajutorul lui descoperite. După care tot ea se simțea jignită de acest stereotip și sărac:

–Ca-n basme!…

                  La drept vorbind, pe vremea aceea era chiar mai naivă decât o arată azi acest neîntemeiat semn de egalitate. Ei da, au fost în zilele acelea de vacanță momente când nu se simțise jignită, ci vinovată! Când vulgaritatea a ei i se păruse a fi, pentru că ea asemuia extazul lui – redus la o singură și săracă exclamație, e adevărat, totuși extaz, încântare, stare psihică de mare intensitate! – cu banalele etichete de pe cutiile de conserve…

                  Pentru Marțian ar fi fost prea mult și inutil, de altfel Marțian pentru a nu știu câta oară dispăruse de lângă ea, asista uitat și tăcut la reveria pe care el o stârnise, dar din care trebuia să se mulțumească numai cu ceea ce socotea ea că poate fi spus cu glas tare.

                  În clipa aceea, într-o cameră de hotel bucureștean, mobilele începeau să capete contur și întunericul să bată în violet.

                  Îngrozitoare comparație, într-adevăr: o etichetă sărăcăcioasă, lipită pe geamul dincolo de care se cerneau fulgi mari și deși.

–Ca-n basme!…

                  Pedepsindu-se să-și amintească și acest ultim amănunt, Olga nu resimțise penibilul, de regulă neiertător și dur cu ea. Momentele acelea țineau de o naivitate anterioară – descoperise ea abia spre sfârșitul nopții petrecute la hotel. Și nu era exclus ca, cine știe când, chiar noaptea aceea în care nu se mai pututse împotrivi amintirilor legate de Victor să-i apară tot ca o naivitate – bineînțeles la un alt nivel. Pentru că – ei, doamne, acesta era adevărul – ea vizavi de Victor întotdeauna fusese Naiva… O naivă uimită de ea însăși la primele întâlniri, o naivă rușinată de ea însăși la următoarele, o naivă alintată, o naivă încăpățânată, o naivă îngrozită, o nemărturisită naivă, o foarte naivă adversară a propriei naivități… Și tot așa, din aproape în aproape, până în noaptea aceea când nu mai rezistase dorinței îndelung oprimate – iarăși o naivitate! – de a-și evoca întreaga istorie a naivității ei.

                  Derulate de-a-ndoaselea, toate întâmplările încetează să mai fie întâmplătoare și chiar cele mai absurde par să capete o logică. Nu știi cum ai ajuns la capăt, dar dacă tragi de el zăngăne un întreg lanț de cauze și efecte. Așa se face că amintirile sunt totdeauna căptușite cu regrete, că toți bătrânii pot da sfaturi înțelepte și că vitejii se înmulțesc după război. Iată cât era de simplu: ea totdeauna fusese lângă Victor o naivă foarte silitoare! Cu sau fără voia ei evoluase, mereu – cum se spune prin ședințe – „se autodepășise”. Jignirea acelui „Ca-n basme!”, ei da, chiar și jignirea aceea însemna un progres esențial, aproape o emancipare – nu un an, doar cu trei-patru luni înaintea acelei vacanțe pur și simplu n-ar fi resimțit-o…

                  Se luminase bine de ziuă când Olga ajunsese să pună unul lângă altul cele două trenuri gata de plecare.

–Rău n-are să-ți prindă, oricum: ai să te dumirești și tu că nu tot ce zboară e comestibil…

                  Da, Victor rămăsese în urmă, odată cu peronul Gării de Nord, dar zâmbetul lui o însoțise și multă vreme nu-l putuse contrazice decât încăpățânându-se, strângând din dinți, călcându-și pe inimă.

–Tu ai ales!

                  Ieșise din gară cât putuse mai repede, dezolant și jalnic i se păruse peronul acela slab luminat după ce trenul plecase cu Victor. N-o gonise însă disperarea, deznădejdea sau jalea, pe vremea aceea încă mai credea că este de ajuns să ai dreptate și era într-adevăr limpede, prima dată când era absolut limpede că între ei doi ea avea nu numai dreptate, dar și argumente.

                  O, Doamne, ce folos!

                  Nici până atunci nu câștigase vreo dispută cu Victor, întotdeauna el găsise argumente mai multe și mai solide, mai palpabile, parcă mai aproape de bunul simț, dreptatea ei rămânea în cel mai bun caz teoretică, de regulă însă se ascundea, fugea de ridicol și chiar atunci când se încăpățânase pe poziția ei viața însăși o luase în răspăr, ai fi zis că dinadins, încercând-o. Și dintr-o dată înțelesese mecanismul secret, care de atâtea ori o intrigase. Neînchipuit de simplu: logica lui era de fapt un calcul mărunt al aparențelor și imediatului, o logică a valurilor, și numai pentru că judeca mereu doar de azi pe mâine izbutise întotdeauna să plutească. Da, da, toate vânturile îi umflau pânzele pentru simplul motiv că își răsucea bărcuța după fiecare vânt, pentru că nu ținea să ajungă undeva anume. și dacă era să spună lucrurilor pe nume, până la capăt, tocmai logica asta, tocmai spiritul lui descurcăreț și practic, îndemânarea de a cădea totdeauna în picioare și dezinvoltura pe care i-o dădea acest șir neîntrerupt de succese imediate alcătuiau felul lui de a fi, aparte, farmecul lui – iată ce-i sucise ei mințile, de ce să nu recunoască?

                  Ei da, trebuia să recunoască, acum toate se așezau la locul lor, toate se legau, aproape… toate…

                  Abia aici, la capătul unui atât de sever proces, s-a îngrozit cât era de nedreaptă. Necruțătoare și nedreaptă. Exagera. De la început până la sfârșit exagerase. Îi rămăseseră de la Victor atâtea amintiri frumoase și dragi, cel puțin tot atâtea și tot atât de vii ca celelalte, pe care o noapte întreagă le lăsase să-l înfățișeze cum vor voi. De mirare era că până acum nu se revoltaseră ele singure, că n-o invadaseră nechemate, nostalgice, că nu încercaseră să echilibreze adevărul pe care, după atâția ani de intoleranță, chiar și subconștientul ei îl evocase cu părtinire, dintr-o singură parte. Întârziau însă și acum, când drumul le era deschis, când erau așteptate. Dar nici Olga nu insista, la drept vorbind nu făcuse nimic să le cheme.

                  Victor se însurase.

                  O anunțase printr-o scrisoare pe multe pagini, din care ea n-o citise decât pe prima. În loc să întoarcă foaia, aruncase toată scrisoarea în soba plină de jar, lângă care se aciuase desfăcând nerăbdătoare plicul. Prima lui scrisoare, la aproape o lună după vacanța „ca-n basme”! Primul lui răspuns la scrisorile din ce în ce mai disperate, pe care ea din nou le scria sub jurământul cu degetul îndoit! Până la scrisoarea aceea nu știuse ce înseamnă mândrie vizavi de Victor, i se păruse firesc să nu știe de vreme ce-l iubea. Dar scrisoarea aceea o aruncase în foc fără s-o citească nu pentru că n-ar fi suportat detaliile veștii, ci pentru că o sufocase o silă formidabilă, odioasă, în primul rând față de ea însăși și față de propriile sentimente.