Blog

De necrezut: directorul fusese de acord imediat ce înțelesese despre ce era vorba!

–Ce era să fac? îi explicase el altădată. Arătați atât de speriată, de disperată… Sunteți aici mai veche ca mine, credeți că numai de sinucideri ducea lipsă o uzină ca asta, care se chinuia să apară pe un ogor de porumb, în marginea unui târg uitat de lume?

–Vezi? zâmbea Victor, ieșind din baracă. Dacă le-aș pune cap la cap pe toate, aș putea să-mi închipui despre tine…

                  Și din nou zâmbetul acela, plutind atotștiutor și sceptic deasupra lumii ei…

                  Așa a început vacanța aceea, care avea să se sfârșească pe un peron slab luminat și pustiu.

                  Vacanța „ca-n basme”.

                  În amintirile ei cu atributul acesta rămăsese, chiar așa agățat, nu prea gramatical. Dar dacă l-ar fi aranjat ca într-un titlu – „o vacanță ca-n basme”, de pildă – chiar ei i s-ar fi părut ca o răzbunare meschină, ca o blasfemie pe seama…

–Scuzați-mă, dar nu înțeleg…

–De ce am plecat totuși în vacanță? Credeam că e foarte simplu!

–Nu-nu! așa cum povestiți dumneavoastră nimic nu e foarte simplu. Dar eu cuvântul nu l-am înțeles…

–Ce cuvânt?

–Blas-femie… Nu mi-o luați în nume de rău, dar sunt mai mult de zece ani de când mi-am propus să nu mai ghicesc din frază înțelesul unor cuvinte, în ultima vreme mi-am cumpărat și un dicționar, dar aici…

–Nu trebuie să te scuzi, faci foarte bine! Blasfemie înseamnă… defăimare, hulire… Biserica numea astfel insultele aduse celor sfinte…

–Exact dupe cum bănuiam.

–O, doamne, nu mai spune „dupe”! Se spune „de pe masă” și „după casă”, dar „dupe” nici nu există. Am mai auzit eu pe cineva spunând „pifteluță” în loc de „chifteluță”…

                  În ultimul moment s-a temut că restul frazei ar putea fi prea mult pentru el: „… închipuindu-și că astfel o să pară mai cult decât era”. Dar Marțian semăna din ce în ce mai puțin, de când trecuseră de barieră sau poate doar de când o convinsese să se destăinuiască, cu bărbatul acela cumpănit și tăcut, care înghițea conștiincios tot ce-i oferea ea pe teancul de reviste dintre fotolii. Pentru a nu știu câta oară a înfruntat-o:

–Nu era cazul să vă opriți, doar ați văzut că nu mi-e rușine să întreb. Îmi faceți chiar un serviciu corectându-mă de câte ori e cazul…

                  „O, Doamne! Și dacă i-aș spune de ce m-am oprit?”

–Când veți afla prin câte a trebuit să trec ca să ajung aici – a interpretat Marțian tăcerea ei încurcată – o să vă fie clar că n-am mai avut vreme și pentru ceea ce cât de cât mai știam înainte de a ieși în lume.

–Pentru cât taci, nici nu-ți trebuie mai mult. Zău, nu e cazul să-ți faci atâtea probleme! Până la urmă ai ajuns inginer, nu profesor de limba română sau cine știe ce om de condei…

                  Argumentul nu l-a convins, dar l-a pus pe gânduri. În orice caz s-a retras în obișnuita lui tăcere încruntată și Olga a înțeles că trebuie să se întoarcă la acele ultime șapte zile petrecute împreună cu Victor.

                  Vacanța „ca-n basme”, deci, așa i-a rămas.

                  O, sigur că este și o doză de ironie aici!

                  Dar o ironie tristă și amară, poate mai mult o auto-ironie.

                  La urma urmelor nu-i nicio bucurie să descoperi tot ce descoperise ea în cele șapte zile, atunci și mai ales în răstimpul care a trecut.

                  În seara dinaintea plecării se întâlniseră la restaurant cu Iordache, care „tocmai lua masa de prânz”. Nu-i trebuise mult lui Victor ca să-l ghicească. Și dacă n-ar fi fost ea, să trimită înapoi chelnerul cu cea ce a patra baterie și să le amintească de câteva ori la ce oră trebuiau să fie treji a doua zi, s-ar fi îmbătat numai din plăcerea de a fi împreună, de a se întrece în bancuri, de a face haz pe seama „localului” și a clienților săi, a târgului și a lumii în general. Doamne, cât s-a mai râs în seara aceea!

                  A doua zi în tren când ea se pornise să povestească o întâmplare amuzantă cu Iordache – așa: cum reușise el să formeze într-o duminică o echipă de săpători din țărani veniți la târg – Victor o întrerupsese căscând:

–Să mă bată Dumnezeu dacă are vreun haz folclorul vostru provincial…

–Aseară avea!

–Aseară!… Aseară era un pahar de vin pe masă și sita nouă, cum se spune, dar cât crezi tu că te poți distra cu un Mitică de-ăsta de provincie?

                  Dezicerea o fripsese, disprețul o duruse, până atunci nu crezuse că poți riposta doar cu un zâmbet ironic la o pereche de palme. E totuși singurul sau poate cel mai la îndemână mod de a-ți apăra superioritatea.

–Spre deosebire de tine, el are în buzunar buletinul de București. Și nu de ieri, de când are dreptul la un buletin.

–Ce folos! A stat prea mult prin provincie și s-a molipsit. Acum și la Athenée Palace ar părea tot un Mitică de provincie.

–De ce tocmai la Athenée Palace? Acolo numai un snob ca tine nu se simte stânjenit?

–Voiam să spun…

                  Abia atunci realizase că vorbele lui într-o doară o loviseră și izbucnise în râs:

–Ei hai, hai, nu te mai face ca ariciul! Că doar nu ți-e rudă. Nici măcar șef…

                  Voise dintr-o dată să-i spună atât de multe despre Iordache încât nu-i mai spusese nimic. Nici că se împrieteniseră, nici că îl căuta de câte ori se sufoca, nici că o ajutase foarte mult în primele zile, nici că pe șantier echipe întregi veniseră numai de dragul lui, nici… Victor însă râdea, ce importanță puteau avea pentru el toate astea?! Un singur lucru mai conta:

–E lumea mea, Victor, acum e lumea mea. N-ai decât să râzi de mine.

                  O îmbrățișase, o sărutase.

–Trebuie neapărat să te iau de aici! Acum câteva luni ai fi râs și tu odată cu mine de un… Iordache ca ăsta…

                  Da, numai că ea nu putea și nu voia să plece.

                  În orice caz, nu atunci.

–Nici n-aș putea să scriu cererea! Mi s-ar încâlci mintea și mi-ar tremura mâna.

                  Ningea des și liniștit, era însă prea târziu pentru a mai găsi pe undeva o sanie. Ieșiseră totuși din cabană, măcar să se plimbe.

–O scriu eu. Dacă vrei o și duc.

–Și de mine? De mine unde să mă ascund?

                  Găsea soluții pentru toate:

–În brațele mele. Chiar tu ai zis că acolo uiți de toate.

–Dar nu pot sta acolo toată viața! Nici tu nu m-ai putea ține, mai trebuie să faci și altceva cu brațele. Nu, Victor, e așa cum ți-am scris: mă leagă ceva de uzina asta…

–Da, Meșterul Manole. Cunosc… balada…