Blog

–Bineînțeles că există! Nu-i el prea logic, de aceea mi-a și convenit că nu l-ai reținut. De fapt, o singură dată l-am spus clar și răspicat și imediat mi-am mușcat buzele…

–Vă dați seama că n-aș mai fi pus întrebarea asta, care văd că vă deranjează. Dar dumneavoastră când povestiți mereu vă mușcați buzele.

                  Era o scuză inabilă sau o provocare?

–Ei bine, nu întrebarea m-a deranjat, deși nu văd ce importanță mai are acest „de ce”! Poate că întorcându-mă la București nu se întâmpla totuși nimic esențial… Poate că dimpotrivă. Astăzi oricum nu contează decât ca o speculație. Cât despre răspuns, adică despre motiv, nu acum mi-am mușcat buzele și de fapt nici nu mai știu dacă atunci chiar am făcut-o după ce am apucat să-l spun cu glas tare. Era spre iarnă, aveam de-acum și câteva birouri într-o baracă, pe care Iordache pusese să se scrie cu litere de-o șchioapă, direct pe perete, „BENEFICIAR”…

                  Se ciocniseră în ușă, Iordache intrând în stilul său caracteristic – adică dând buzna.

–Bine că te văd, domnișoară! Tocmai venisem să te împrumut.

–O, nu știu dacă ține! Sunt pe lista celor trei bunuri personale care nu se împrumută niciodată.

–Ce spui?! Există o asemenea listă?

                  Când nimerea într-o încurcătură, oricât de mică, era sistemul lui de apărare să exagereze și să se amuze primul.

–Mă mir că n-o știți. Eu de la un bărbat am aflat-o!

–Așa… Eu totdeauna am fost convins că tot ce agonisesc bărbații, inclusiv înțelepciunea, mulțumită femeilor circulă și se împrăștie. Și care ar fi celelalte două?

–Pieptănul și mașina.

–Ei da, judicioasă listă!… Numai că mie nu poți să-mi dai în cap cu ea: eu venisem să împrumut un inginer, care numai întâmplător e femeie.

–Întâmplător în sens negativ?

–Întâmplător în sensul de neesențial.

                  O luase imediat de braț și o dusese spre fereastră.

–Dar pentru că dumneata ai adus vorba, n-am să-ți ascund că pe aici tot mai mulți tocmai asta se întreabă: ce fel de femeie mai ești și dumneata?

                  Nu se așteptase la una ca asta și nu-i fusese ușor să răspundă pe loc.

–Ați putea să le răspundeți și dumneavoastră, doar mă știți. O femeie cam a dracului, rea și încăpățânată.

–Cum o să spun eu așa ceva despre dumneata?! Las-că nu m-ar crede: cât ar fi ea de-a dracului, o femeie tot nu se mulțumește, mai bine de două luni de zile, doar cu o scrisoare pe zi…

–O, se știe și asta?!

                  A râs copios de surprinderea ei ofensată.

–Nu zău, ce puteai să te aștepți de la un târg ca ăsta, în care lumea se împarte în neamuri și vecini?! Bărbatul poștăriței de pe strada dumitale are un văr la noi pe o basculantă, așa că se știe și ce fel de plicuri vin – cică ar avea toate antetul unui minister…

–O, Doamne! Nu te poți mișca în târgul ăsta!

–Ba de mișcat mai poți să te miști, dar tocmai asta nu faci dumneata! Se zice că ești chiar mai ușor de abordat, mai amabilă și mai prietenoasă aici pe șantier, decât în timpul liber. Stai încuiată în casă, nici măcar la București nu te duci…

                  Explodase:

–Nu! Pentru mine niciun tren nu mai merge la București!

                  Abia văzându-i fața înspăimântată și primele semne, tremurate și strâmbe, ale unui zâmbet căznit, și-a dat seama: sunt gânduri pe care nu le poți rosti cu glas tare nici măcar când ești singur – crezi în ele o viață, dar trecând prin ureche capătă o nuanță nefirească, stridentă sau aberantă. Deși… Ei da, astăzi ar fi ispitită să se întrebe exact invers, dacă nu cumva tocmai gândurile pe care poți să construiești o viață de om ar trebui să reziste la proba asta…

                  Atunci Iordache trecuse cel dintâi peste momentul penibil.

–Ești atât de tânără, domnișoară, încât nu știu ce să fac: să mă bucur sau să mă întristez că o să-ți treacă? La urma urmei ce te putea înverșuna în halul ăsta împotriva dragei noastre capitale?

                  Cum se spune, unde a mers mia – nu mai contează suta. Iar Iordache aștepta răspunsul atât de limpede pregătit să-l bagatelizeze, încât n-a mai stat pe gânduri:

–N-o să vă vină să credeți: un zâmbet.

                  Ei, în clipele care au urmat…

                  Da, mersese într-adevăr prea departe, pe Iordache nu-l mai salvase nici umorul și, ca să scape de privirea lui fixă și stranie, ciocănise în geam deși nu trecea nimeni și se grăbise să întrebe:

–Și pentru ce vă trebuia un inginer de împrumut?

                  Se smulsese cu greu din starea aceea și încă mai greu renunțase la ceea ce era gata să spună. Dar după ce trăsese câteva guri de aer, reușise să se întoarcă la problemele șantierului și mai ales la bunăvoința de prieten mai mare, pe care i-o arăta de când se cunoscuseră.

–Pentru turnarea stâlpilor la hala de electroliză, domnișoară. M-am pomenit taman în vârful pomului și să mă bată Dumnezeu dacă știu cum să mă dau jos fără ajutorul dumitale. Maistrul care conducea lucrarea a provocat aseară o bătaie ca-n filme și degeaba m-am dus eu azi la comandantul miliției…

–Nu sunt de acord! se auzise glasul directorului, mai înainte ca el să fi apărut în cadrul ușii.

                  În clipa aceea, prezența unui al treilea însemnase pentru ea o garanție că discuția n-avea să se mai întoarcă spre punctul de care tocmai trecuse. Se înviorase:

–Dar nici nu știți despre ce este vorba!

–Nu știu și nici nu-s curios! În principiu nu-s de acord cu orice puneți voi la cale.

–Nici dacă ar fi în interesul beneficiarului? insinuase Iordache.

–Mira-m-aș! Beneficiarul are nevoie de chimiști.

–Eu aș avea nevoie, câteva zile, de un inginer, care numai întâmplător e chimist.

–Puteam să pun pariu că aici ai să ajungi! Nu știu ce te mână, dar de când am venit și am găsit-o lucrând în biroul dumitale te bănuisem că vrei s-o racolezi!

                  Nu glumea deloc și nici nu era prima oară când simțea ea un asemenea fel de rivalitate – „Ce tot te caută Iordache?”, „Nu-ți mai bate capul cu problemele șantierului, avem destule de-ale noastre!” – abia mai târziu avea să afle că de fapt îl chinuia cea mai banală, stupidă și gratuită gelozie.

–Nu-i niciun pericol: chimistă mor! se grăbise să-l liniștească, atunci.

–Nu-l știi de ce-i în stare! Pe diploma lui scrie… Nici prin gând nu-ți trece: morărit și panificație! Ei, ce mai spui? Nu-i așa că nu-ți vine să crezi? Dacă pe el însuși a fost în stare să se racoleze pentru viața asta de Meșter Manole…

–Lasă-l în pace pe Meșterul Manole, pot să pun și eu rămășag că l-ai citit doar în copilărie, pentru ora de limba română! Dacă ai chef de glume îți stau la dispoziție eu, cu tot dosarul…