Blog

Cum am ajuns inginer?

Urnisem din loc combinatu unde fusesem trimis ca și director când într-o bună zi îmi intră în birou în audiență un profesoraș care îmi cere să îl ascult timp de 10 minute fără să îl întrerup – iată cu ce prilej și în ce mod am aflat eu „ce este și la ce folosește orientarea școlară și profesională”.

Pe vremea aceia       I)problema nu preocupa la noi pe nimeni în afară de câțiva specialiști

                                        II)în ziare nu întâlnisem nici o referire – dapoi articolele și paginile întregi care apar azi

III)eu însuș nu trecusem încă prin experiențele ne-favorabile cu științele umanistice de care am să vă relatez la altă întrebare.

Propriu-zis vreau să vă relatez cadru întâmplării.

Altminteri, profesorașu respectiv venise din păcate nițel cam târziu să mă convingă pe mine că „trebuie să orientăm elevii încă dupe băncile școlii spre combinat” pentru-că de vreun an combinatu înșiș începuse să lucreze parțial

                                                                                                                                                                        să plătească binișor

                                                                                                                                                                        să atragă dela sine

cu atât mai mult cu cât nu avea nici o concurență în zonă și deschidea singura perspectivă de câștig sigur și din ce în ce mai bun.

Dar însă și de acest aspect va fii vorba mai pe larg la o altă întrebare – ultima.

Ce urmăream să demonstrez totuș cu profesoru?

Dupe nu prea multe vorbe pricepusem unde bate și ce urmărește – așa că aproximativ 5-7 minute am stat să mă uit cum dă din mâini și să mă gândesc pentru prima oară în viața mea la ideia cu care aveam de gând să îmi încep răspunsu =

„Pe mine unu nu ma orientat nimeni de cât viața”.

Poate că o să vi se pară curios dar însă fără profesorașul acela cine știe când aș fii ajuns eu să mă gândesc că eu însuș ajunsesem la așa-zisu „moment opțional” al alegerii unui drum în viață abia la o vârstă la care el dădea din mâini să se afirme într-o meserie deja dobândită cu diplome.

Efectiv aceasta a fost situația.

O alegere presupune măcar două variante și un dubiu.

Iar eu unu nu am avut absolut nici un dubiu asupra vieții de țăran pe care o duceam preț de 20 de ani și abia pe la jumătatea stagiului militar am îndrăznit să bănui un al doilea drum posibil – cu puțin înainte dea fii chemat să mi se propună un al treilea.

Zic că „am îndrăznit să bănui un al doilea drum” pentru-că

I)de gândit nu am ajuns să mă gândesc la el de cât dupe ce îmi trecuse cât de cât uimirea stârnită de propunerea celui de al treilea

II)propriu-zis mai înainte de aceasta nu a fost de cât reacția mea furioasă la o glumă pe care nimeni altcineva or pe foarte puțini ar fii scos din fire.

„Bă aliatule” – aceasta a fost gluma și cel care mă strigase cu aceste vorbe în legătură cu nu mai știu ce problemă fusese avansat de curând sergent ca și mine.

Văzusem negru.

„De ce îmi zici bă așa?”

Și mai înainte ca celălalt să se gândească la un răspuns îl și pocnisem subt falcă.

Se clătinase pe picioare dar însă nu îmi răspunsese tot cu pumnu – pe de o parte pentru-că era mai pirpiriu ca și mine iar pe de alta pentru-că ghicise că mă lovea mai bine repetând vorba aceea =

„Iote ce periculos e aliatu”.

De data aceasta era de așteptat că are să se ferească și mai înainte dea ajunge la o bătaie în toată regula care putea să ne ducă pe amândoi la carceră – îi spusesem printre dinți = „Îți umplu gura cu țărână dacă mă mai poreclești o dată – nume nu am?”

A rânjit = „Vezi că ești prost bă aliatule? Vezi că ești prost? Că asta nu e poreclă. Pe toate gardurile scrie Trăiască alianța muncitorească-țărănească. Ori tu ești contra lozincii?”

Atâta apucasem să mă dumiresc în prostia mea de atunci – înainte de a pleca militar mă înscrisesem și eu la „Fruntu Plugarilor” și ca atare aflasem ce era cu lozinca respectivă și cine era împotriva alianței iar eu unu nu aveam ce căuta printre dânșii.

Dar totuș nu vedeam legătura.

„Păi eu sânt muncitor bă. Eu nu mis venit ca și tine dela coada boului.”

Pentru coada boului nu îmi era de loc rușine dar însă mânia încă nu îmi trecuse cu totu și mai mult ca să mă răcoresc am dat drumu unor vorbe la care nici nu mă gândisem prea bine = „Că tu oi avea un cap în plus – sfinții și părinții tăi”.

Cu aceasta râca se terminase dar însă ideia de abia de acum încolo începea să lucreze.

Îl cunoșteam prea bine ca să știu că nu umblase nici măcar cu o zi mai mult de cât mine la școală – atâta doar că se născuse pe undeva prin spatele gării din Teiuș și îl luase taicăsu la depou de cum terminase a patra.

La o adică nu ar fii trebuit de cât să mă fii lăsat și pe mine cine a avut inima să mă lase subt un gard dintr-o mahala de oraș și nu în marginea unei păduri – și uite că nu ar mai fii fost doar el muncitoru și eu aliatu.

Căci până una alta tot o poreclă se dovedea – la urma urmei dece nu ar fii fost el aliatu și eu țăranu dacă lozinca era „Trăiască alianța muncitorească-țărănească”?

Cu întrebarea aceasta aproape prostească trebuie să recunosc că sa născut nu numai ceia ce se numește prin manuale „conștiința de clasă”.

Cu întrebarea aceasta sa declanșat un proces de dumirire – un fel de judecată a soartei mele nenorocite de a mă pomeni mereu în coada lumii dar însă și ambiția ori încăpățânarea care mulți ani mai târziu a ajuns să mă facă inginer.

Trebuie totuș să dau o raită mai înainte de primăvara aceia a lui 1947 ca să devină de înțeles tot ce am povestit deja până acum și ceia ce urmează.

De când am făcut eu ochi să văd și minte să înțeleg pur și simplu îmi au otrăvit viața poreclele – două până la „aliat” dintre care una chiar numele înscris în acte.

Probabil că nici nu știți = primul meu nume pe care până la urmă în buletin am reușit să îl trec al doilea dar însă nu îl folosesc nici o dată este Bogdan.

Cel care a dat peste mine într-un pâlc de aluni pentru-că începusem a orăcăi a alergat într-un suflet cu mine în brațe la părintele Marțian.

Vasile Ciobanu îl chema Dumnezeu să îl odihnească și dincolo de pâlcul de aluni în care a dat el peste mine nimeni nu a putut să treacă în spre nașterea mea.

Bădia Vasile se temuse să nu îi mor în brațe și să mai intre în altă belea – păreintele Marțian la rându lui se temuse să nu trec în cea lume fără cele creștinești – din atâta grabă întâi am fost botezat și am căpătat un nume pe care și cei care au ținut să mă ia de suflet și eu mai târziu în zadar am încercat să îl facem uitat în sat.

Bogdan – zisese părintele la repezeală.

Bogdan – adică dat de Dumnezeu.

Era ca și gata de pe acum alaiu care peste câțiva ani avea să îmi cânte pe nas la oarecare distanță în urmă ori dupe garduri =

„Domnu a dat – Domnu a luat – fie numele Domnului bine cuvântat!”

„Sfinții și părinții voștri de diavoli” își făcea cu păcat Moșu care mă creștea dar însă în zadar.

În zadar se căciulise și plătise să îmi adauge în acte însăș numele sfinției sale și numai la acela mă învățase să răspund.

În zadar însuș părintele Marțian îi muștruluia și chiar îi altoia la orele de religie.

În zadar cotonogeam eu câte unu mai puțin iute de picior.

O răutate mai tare de cât toate acestea îi îndemna să își unească glasurile ori de câte ori mă vedeau și nu era prin preajmă părintele Marțian ori Moșu = „Bog-dan-bog-da-pros-te! Bog-dan-bog-da-pros-te! Domnu a dat – Domnu a luat – fie numele Domnului bine cuvântat!”