Și s-a dus primul an după întoarcerea acasă…
Primul an după întoarcerea din Franța se apropria de sfârșit.
Cea mică creștea, începuse de ceva vreme să se târască și să meargă de-a bușilea, iar acum chiar avea tentative de a merge în picioare. Cu premergătorul se deplasa oricum prin toată casa și era un adevărat scandal când o scoteai din el. Turuia cam toată ziua pe limba ei și era disperată după reclamele de la televizor. Și pentru că numai când erau reclame stătea liniștită și mânca, prin toamnă ne abonasem la cablu ca să avem mai multe reclame și să le găsim mai ușor. Era încă perioada sălbatică, când nu se plăteau drepturi de autor sau de retransmisie, așa că era suficient să apeși de maxim trei ori pe telecomandă ca să găsești un program unde se transmiteau în acel moment reclame…
Proiectele mele de la institut avansaseră foarte bine și am predat versiunea finală a studiilor de fezabilitate, atât la Fieni cât și la Turda, în primele zile ale lunii decembrie.
Cu Fieniul ne-am oprit, dar Turda voia să continue, așa că am lansat o serie de invitații pentru a începe discuțiile de clarificare cu ofertanții din străinătate. Aceștia fuseseră invitați să vină, să viziteze fabrica, să clarifice ofertele, să le adapteze la realitățile din teren, dar și să discutăm despre continuarea proiectului.
Tot în decembrie au fost lansate primele proiecte de finanțări de stat pentru inițiative de cercetare-dezvoltare, însă dosarele trebuiau depuse la minister înainte de Crăciun. M-am mobilizat și am creat o serie de proiecte tip pentru fabrici de ipsos și var, cu primele faze în care se făcea de fapt o trecere în revistă a noilor tehnologii din fiecare domeniu, încă necunoscute în România, cu predare și prezentare la finalul lunilor iunie și iulie ale anului următor.
Toate proiectele urmau să se desfășoare pe o perioadă de patru ani, iar institutul urma să încaseze grămadă de bani, iar eu și colega mea Măriuca, dar și mulți alți colegi, urma să avem salariile acoperite cu un excedent major în toată această perioadă. Și, surprinzător, toate proiectele mele au fost acceptate la finanțare!
În rest continuam să lucrez în două locuri, de dimineață până seara, inclusiv sâmbăta. Duminica? Îmi lingeam rănile și încerca să petrec timp mai mult cu cea mică…
La institut preluasem șefia de proiect a platformei Turda, în urma pensionării colegului care ocupase această funcție, și începeam să fiu implicat și în alte proiecte, pe lângă cele de ipsos.
Crăciunul și anul nou le-am făcut, ca de obicei, la socri, la Ștefan cel Mare, cu vizite pe la toate rudele din sat.
Un lucru care mă cam nemulțumea în viața de zi cu zi era faptul că aproape tot ceea ce spuneam părea să fie greu sau chiar imposibil de înțeles de către cei din jur. Anul din Franța mă schimbase și aș fi vrut să aplic ceea ce învățasem acolo, însă lka noi totul era înțepenit, blocat în idei depășite, iar de câte ori deschideam gura interlocutorii mă priveau ca pe un tâmpit, dădeau din cap și-mi spuneau:
–Asta n-o să meargă la noi niciodată , Bogdane!
Iar dacă totuși voiau să aplice ceva, răsuceau și contorsionau soluția pe care le-o ofeream până când ceea ce făceau nu mai avea mare legătură cu ce le propusesem inițial. Sigur cu excepția proiectelor tehnologice, unde nimeni nu voise să învețe tehnologiile de care mă ocupam și, în consecință, nimeni, nici măcar Dinu, directorul tehnic, care mai avusese un pic de legătură cu ele în urmă cu mulți ani, nu-mi sufla-n ciorbă…
Una dintre soluțiile propuse de mine și despre care Harry, directorul general al institutului, aflase când ne vizitase la Mantes-la-Jolie, era legată de programul flexibil de lucru. Și a vrut să o implementeze. Însă dacă în Franța ne făceam singuri pontajul și eram verificați numai prin rezultate și încadrarea în buget, la București s-a insistat foarte mult pe necesitatea verificării faptului că stăteam efectiv acolo cele opt ore zilnice! Deci, importanța orelor „cur”, vorba lui Moisil, rămânea mult mai mare decât a orelor „cap”…
De asemenea, în Franța, nu ne întreba nimeni de ce stăm într-o zi 10-12 ore la birou între 7 și 19:30. La București, unde primisem fiecare câte o cartelă cu cod de bare pe care trebuia s-o trecem printr-un cititor optic, trebuia să justificăm necesitatea și să obținem cel puțin trei, dacă nu chiar patru semnături pentru a putea lucra într-o zi mai mult de opt ore…
