Blog

–Eu îmi dau seama, înțeleg perfect că fiecare dintre dumneavoastră are de rezolvat probleme mult mai mari decât virgulele și liniuțele astea afurisite.

                    Când își strângea gura pungă, de parcă ar fi mâncat mere pădurețe, trebuia să fii sigur că zgripțuroaica spusese ceva cu două înțelesuri și în sinea ei se bucură că nu poate fi trasă la răspundere. Toată conducerea satului ajunsese să se tragă din calea ei, era destul să-i dai bună ziua ca să-ți trântească una și să-și încrețească buzele, șeful postului de miliție pretindea că are totdeauna pregătite câteva și singurul care reușea să-i vină de hac – tot cu vorba când era aghesmuit, dar și cu palma câteodată, când apuca să se trezească – era părintele Miron, bărba-su.

–Pe mine să nu mă bage ea în aceeași oală cu anticriștii! își explicase la un parastas reacția mai dură de la trezie, dar dascălul șoptise că de față cu coana preoteasă îl auzise spunând în loc de „anticriști” cu totul alt cuvânt – „mârlani”.

                    La catedră însă – în fața unor copii cu frica notelor sau a unor oameni în toată firea, legați de mâini și de picioare printr-un examen – acolo își arăta coana preoteasă sufletul de zgripțuroaică: avea clienți la discreție și n-avea de ce se teme. Pentru cei de la fefe își fabricase ea însăși justificarea:

–Orice mijloc e bun dacă reușește să bage învățătură într-un cap, indiferent de formă și de vârstă. Țineți minte ce vă spun eu, o zgripțuroaaică – așa m-ați poreclit, nu? – care nu vă iartă la gramatică: oriunde vă veți duce, înainte de a apuca să scoateți din buzunar diploma, veți deschide gura. Un singur dezacord ajunge, oricâte diplome ați avea – imediat se va ști că nu valorează decât hârtia…

                    N-aveai totuși probleme la examenul ei, dacă te știa de la consultații.

                    Numai că la consultațiile ei…

                    Unii ziceau că preferă să dea și de trei ori examenul cu ea, decât să se prezinte la două consultații. Cifrele nu erau câtuși de puțin întâmplătoare. Pe de o parte trebuia să fii chiar bâtă ca să ajungi la al treilea examen – trăia și zgripțuroaica pe lumea asta, nu mai avea mult până la pensie, iar niște ani rămăsese nu numai fără ore la liceu, dar și singură, fără sfinția sa. Pe de altă parte, mai ales de la a doua consultație îți trebuiau nervi tari – avea boala să dea la sfârșitul fiecărei ore un fel de extemporale și la următoarea să-și bată joc de ele.

–Fui! se prefăcea de pildă că-și dă duhul, la sfârșitul unui extemporal pe care-l citise înecându-se. Aveți cuvântul meu – flutura foaia – că pe toată pagina nu există niciun punct și nicio virgulă. Și cel mai greu nu-i să citești așa ceva, ci să înțelegi ceva.

                    Se întorcea apoi asupra lucrării, scoțând tot felul de combinații și înțelesuri – care de care mai năstrușnice – după cum punea punctul sau virgulele. Umplea de câteva ori tabla, până când nu mai știai dacă-i mai rău să pui virgulele aiurea sau să nu le pui deloc, iar la sfârșit își făcea din nou gura pungă:

–Dacă vi se pare prea complicat, mai există o soluție. Scrieți în propoziții, punct și de la capăt, zău așa, și ați scăpat de belea!

                    Nu se prea râdea la consultațiile zgripțuroaicei, oricât se maimuțărea ea. pur și simplu nu-ți venea: chiar dacă nu era lucrarea ta, putea fi sau putea urma și, deși evita să dea nume, într-un fel sau altul se afla de fiecare dată pe cine a cășunat.

–Astăzi vom discuta despre un cuvânt pe care pot să pun pariu că nu-l cunoașteți. Nici în dicționare nu-i, l-am căutat eu în câte am acasă. Poate fi însă întâlnit într-o lucrare de ieri…

                    Luase între timp creta și s-a apucat să scrie pe tablă: teamămii.

                    În timp ce sublinia cu două linii terminația, adăugase:

–După terminație pare să fie pluralul, poate chiar articulat, dacă vă spun ceva termenii ăștia tehnici…

                    Oameni pe care-i întâlnise doar cu ocazia acelor consultații îi arătaseră prin priviri încruntate, resemnate sau chiar ironice că-i recunoscuseră vorba. Numai zgripțuroaica – de doi ani vecină și una-două cu tot felul de cereri în biroul lui de la I.A.S. – își bătuse preț de vreun sfert de oră joc de cuvântul înscris pe tablă, în fel și chip îl luase, cu aerul că nu-l mai auzise în viața ei. Abia în urma unor analize savante ajunsese în cele din urmă să descopere că nu era un singur cuvânt ci o expresie, trecând astfel la cuvintele care se rostesc împreună și se scriu cu liniuțe între ele.

–Cu liniuțele astea e ceva mai complicat, mai ales de când a fost desființat apostroful tocmai pentru că părea mai simplu. Dar dacă reușiți să țineți minte că liniuțele nu fac decât să lege între ele cuvinte care în vorbirea comună se rostesc împreună, uneori prin eliminarea câte unui sunet, puteți scăpa de ele folosind în scris forma ne-comprimată. „Îmi este teamă” sau „teamă îmi e” în loc de „teamă-mi-i”, „să îmi” în loc de să liniuță mi, „îți pune” în loc de pune liniuță ți. Mă rog cu sau e o mică problemă la scris: încercați să-l înlocuiți în frază cu „ori” și acolo unde nu merge, înseamnă că se scrie s liniuță au, obligatoriu.

                    Tot restul orei făcuse cu ei exerciții, explicându-le rostul fiecărei liniuțe și totdată învățându-i să găsească formulele inițiale, comprimate sau chiar întoarse pe dos.

–Vă mai spun un secret – încheiase zgripțuroaica, scuturându-și de pe mâini praful de cretă. În vorbirea curentă e mai comodă și nici nu prea supără comprimarea cuvintelor, dar în scris este în mod sigur mai frumos invers. Așa cum e mai comod să spui „ăsta”, „asta”, dar mai elegant „acesta”, „aceasta”… Ocolind deci problema, cum v-am arătat, nu numai că nimeni nu va bănui nimic, dar exprimarea însăși va deveni mai aleasă, mai elegantă…

                    Fiecare se răcorea cum se pricepea – înjurând-o, reclamând-o, punându-i pile invers sau închizându-i niște uși, ba chiar aruncându-i noaptea o pătură-n cap… De data aceea, abia închisese zgripțuroaica ușa pe dinafară și clasa răsunase într-un hohot gros, din care nici glasul lui nu lipsise. Pe vremea aceea „elegant” încetase să fie totuna cu „dușman de clasă”, dar o ridicolă și condamnabilă rămășiță burgheză tot însemna. Cineva chiar fredonase, în derâdere, un cântec cândva la modă:

                                                            „Elegant și fercheș, Johnny

                                                            Și-a călcat și pantalonii

                                                            Și pantofii el și-a lustruit…”

–Și când te gândești că pentru niște consultații ca astea a trebuit să intru la tovarășu-prim! mormăise vecinul, căznindu-se să-și scoată burta din banca făcută pe măsura unor copii.

                    Cel puțin douăzeci de oameni în toată firea se aflau în clasa aceea și toți au râs. Dintre ei unii au ajuns să lucreze mai târziu în presă, în învățământ, în sistemul culturii, era însă absolut firesc ca pe niciunul să nu-l ducă gândul atât de departe încât să ia în serios…

                    Ceasul de la mână s-a pornit să zbârnâie, smulgându-l ca dintr-un somn în care te visezi treaz.

                    Miezul nopții?!

                    De necrezut: era exact șapte fără unsprezece minute când potrivise soneria doar ca o măsură de siguranță, convins fiind că va isprăvi mult mai repede de așternut pe hârtie o idee clară și precisă.

                    Păi cum să nu-l prindă miezul nopții! L-a făcut să sară în sus, ca un resort, neputința de a înoda firul. Parcă altcineva scrisese ultimele rânduri despre avantajele unei dactilografe, atât de puțin se mai legau și cu ideea care-l proțăpise în fața teancului de doi albe, și cu războiul lui de altă dată cu preoteasa.

                    „Gânduri multe, fără treabă, dovedește minte slabă” – spunea o vorbă înțeleaptă, ca toate vorbele din popor. Când se întâmpla să nu-i vină în gând mai înainte de a-și pierde vremea, și-o zicea singur, ca pe o strigătură usturătoare, născocită anume pentru el.

Părerea mea = relațiile dintre noi au pornit din capul locului mai altfel și după câte se pare decurg în continuare într-un mod ieșit din comun.

Bine înțeles că nu sânt un tânăr fără minte ca să dau vina pe anumite sentimente ori să găsesc întâmplărilor vreo semnificație

                    tainică

                    norocită

                    mistică

                    etc.

dar totuș nu pot să nu recunosc că întâmplările acestea au în ele ceva care îmi scapă.

Îmi scapă în ciuda faptului că se tot repetă.

Am ajuns până acolo încât să mă întreb cât trebuie să se mai repete pentru a mă lămuri ori pentru a mă lăsa păgubaș – la urma urmelor chiar și un câine nu are nevoie de mai mult de câteva ciomege ca să nu își mai bage botu în jintiță nepoftit.

Teamă îmi e să nu înțelegeți exemplu cu câinele