Lupta cu prețurile
Cât fusesem în Franța mă dezobișnuisem de creșterile de prețuri, care în țară continuaseră într-un ritm amețitor. De când mă întorsesem, dar mai ales după nașterea Irinei, am constatat că salariile noastre nu țineau deloc pasul cu prețurile și trebuia să bag aproape în fiecare lună adânc mâna în buzunarul cu rezerve! Pe vremea aia nu exista facilitatea de a sta acasă doi ani în concediu pentru creșterea copilului, în schimb mamele își luau concedii medicale destul de ușor pe diferite pretexte legate de sănătatea copilului până când bebelușul împlinea trei ani. Și asta am făcut și noi. Dar totul costa… Și nu vorbim numai de diferența de 15% dintre salariu și indemnizația pentru concediul medical, ci și de costul „atențiilor” pentru a obține acel concediu.
Și chiar dacă se tot dădeau hotărâri de guvern pentru ajustarea salariilor în ritmul creșterii prețurilor, acestea din urmă tot reușeau să rămână cu câțiva pași înainte…
O verișoară de-a Mihaelei, care-și creștea singură fata, după ce bărbat-su îi făcuse surpriza să dispară din peisaj, voia să cumpere un televizor color și pentru asta munceau amândouă, și ea și copilul, făcând cravate pe care apoi le vindeau diferitelor magazine. De trei ori au ajuns aproape să strângă banii necesari unui televizor color și când să meargă să-l cumpere au constatat că se scumpise. După a treia ratare, n-a mai suportat și a rugat-o pe Mihaela să-i împrumutăm diferența necesară pentru achiziție, urmând să ne dea bani pe măsură ce-i strângeau. Și le-am dat!
Culmea e că leul nu se devaloriza în raport cu dolarul american și celelalte valute, ceea ce facea pentru toată lumea aproape de neînțeles creșterea prețurilor…
De fapt guvernul ținea cursul valutar blocat, iar pe piața neagră era încă o mare diferență între cursul real și cel oficial. În orice caz în primele 6-8 luni de la nașterea Irinei am consumat un sfert din mica rezervă cu care mă întorsesem din Franța și acest lucru chiar începuse să mă îngrijoreze. Nu fusesem plecați nicăieri, nu dădeam petreceri, doar trăiam normal, cu un copil mic, și asta era mai mult decât puteau acoperi salariile a doi ingineri cu opt ani de experiență! Concluzia era că am nevoie de un al doilea job, pentru că în ritmul accelerat în care începuse să ne scadă rezerva valutară aveam să ajungem rapid în sapă de lemn.
De la institut nu puteam pleca pentru un post mai bine plătit. Înainte de plecarea în Franța fusesem obligat să semnez un contract oneros pe zece ani, care preciza că dacă plecam înainte de expirarea acestui termen trebuie să plătesc miște penalități uriașe, ceva de ordinului salariilor mele pe 7-8 ani…
Deci, soluția era să-mi mai găsesc ceva de lucru în plus!
