Blog

Blog
Călători către nicăieri – Capitolul 2/1

Călători către nicăieri – Capitolul 2/1

Ei bine – nu.

Procentele au rămas la fel de proaste.

Mam tot întrebat până am renunțat = dece?

Cu atât mai mult cu cât luate tare de prietenu acela al meu spuneau tot și nu am auzit măcar de una care să îi fii cerut și ea lui auto-biografia ori care să îi fii dat plasă la întâlnirea următoare – cum se zicea pe atunci.

În plus nici din punct de vedere fizic nu prezenta cine știe ce ori mai bine decât mine și în afară de talentul lui la vrăjeală – o altă expresie dupe atunci

Dar totuș nu aceasta e problema.

Astăzi chiar niciun rost nu are să mai caut o explicație.

În ceia ce privește obiceiu de la care am pornit e de la sine înțeles că nu sânt omu să renunț – am făcut din el o metodă

                                                                                                                                                                                                                                  probă

                                                                                                                                                                                                                                  criteriu

și aș putea spune că mulțumită lui am reușit să evit în viața mea

–                  aventurile ușuratice

–                  situațiile dificile

–                  despărțirile urâte

–                  chiar

                    Stana?

                    Vârful peniței încă mai desena deasupra foii cercuri mărunte, concentrice.

–Multe se întâmplă pe lumea asta și n-am să le înțeleg vreodată! Dar aici, lângă mine…! Aici, în chiar viața mea…! Aici credeam că n-o să se poată! Aici totul trebuie să fie limpede ca izvorul, femeie…

                    Ascultase cu capul plecat, el își închipuia tot timpul că-l asculta ascunzându-și lacrimile, rușinea, căința. Dar se îndreptase brusc, îl privise drept în față și în ochi încă-i mai fulgera mânia, care imediat prinsese să se topească în dispreț și milă.

                    Zvâcnise de la masă – acum ca și atunci. Stana rămăsese pe scaun, cu vorba ne-spusă, poate că lăsând-o să spună, ascultând-o, ar mai fi existat…

                    Nu, astăzi oricum n-ar mai fi fost împreună!

                    Stana nu mai există.

                    Stana a dispărut.

                    A fost de ajuns să-și aducă aminte și s-a întors, liniștit, în fața teancului de foi albe. Niciodată nu s-a temut de regrete, niciodată n-a regretat de fapt ceva, pentru că în viața lui și să fi căutat cu tot dinadinsul nu găsera nimic de regretat: întotdeauna luase hotărâri judecate, îndelung cântărite și juste. Fără nicio îndoială și în privința Stanei, față de care resimțea pentru moment o slăbiciune omenească și trecătoare. Încă își mai făcea efectul scrisoarea primită săptămâna trecută la birou, cu poșta oficială, prin care o prietenă a lor de pe vremuri își închipuise că „îndeplinește o îndatorire sfântă” povestindu-i – și se pricepea, doar era profesoară de literatură! – cum dispăruse Stana, luată de o viitură, chiar sub ochii îngroziți ai copiilor pe care-i ajuta să se cațere pe acoperișul casei inundate… Ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă apăr singur! Ajunsese el s-o și viseze pe Stana, nu numai să se împiedice de ea în gânduri, după ce atâta amar de ani nu știuse nici ce face, nici pe unde-i – ieșise cu totul din viața lui. Doar faptul că nu mai exista, că dispăruse orice posibilitate de a se pomeni unul în fața celuilalt, de a fi împinși unul spre celălalt chiar și pentru o clipă, de cine știe ce amintire sentimentală, îi mai dădea o certitudine. Ori de câte ori își amintise asta în zilele din urmă, emoțiile se neutralizaseră instantaneu, întreaga poveste îi apărea străină, a altcuiva parcă.

                    Minute în șir a rămas totuși pe gânduri, înainte de a putea relua scrisul.

Dezamăgirea e adevărat că nu am evitato.

Dar nu din cauza metodei.

Cel puțin așa consider eu.

Îmi vine în minte o probă din sport cum ar fi săritura în înălțime = se întâmplă destul de des ca acela care a stabilit o dată un record să nu mai fie el înșiș în stare să îl mai atingă din nou. Poate că a fost doar o întâmplare fericită ori poate că nu reușește să mai întrunească încă o dată toți factorii care au concurat

Problema merită fără îndoială mai multă atenție – dar totuș nu aici.

Vorbeam de un sistem la care în ciuda rezultatelor și chiar a unei dezamăgiri nu am renunțat.

Și totuș

Nici eu nu știu ce să cred = nu am fost eu priceput ori dv. nu ați lăsat să se ivească prilejul?

Alternativa se bazează pe darul dv. uneori plăcut și alte ori dimpotrivă de a mă scoate dintrale mele – abia când rămân singur îmi revin dar bine înțeles că atunci e prea târziu.

Nu intenționez câtuș de puțin să vă fac o vină.

Cu noi totul se petrece neobișnuit?

                                               nefiresc?

                                               ciudat?

                                               fistichiu?

                                               excepțional?

Din păcate nu mam învrednicit să posed în bibliotecă un dicționar al limbii române și aceasta nu e de cât un fel de a te lovi de pragul de sus – ori de câte ori vedeam la ștand un astfel de dicționar mă întrebam cine o fii având nevoie să își traducă vorbele pe care le spune toată ziua în cuvinte pe care le înțelege de când lumea.

Iată că am ajuns și eu printre aceia.

Lasă că se pune problema de a alege între mai multe.

Lasă că pentru neașteptat de multe pe care nici măcar nu pot zice că le folosesc acum pentru prima oară resimt nevoia unor definiții.

Dar unele îmi ridică până și problema de scriere corectă.

Nu e mai puțin adevărat că nici nu am mai fost pus în situația de a mă apuca să scriu altceva decât referate ori rapoarte și de fiecare dată aveam grije să fac rost de o dactilografă mai spălată la minte

Teamă îmi este că cel mai mare necaz constă în faptul acesta = ceia ce scriu eu acum subt nici un pretext nu voi putea să dictez unei dactilografe care

I)                 ar trece prin mașină și astfel ar face descifrabil un scris de care eu însuș nu sânt de loc mândru

II)                datorită experienței și pregătirii de specialitate ar pune la punct din mers și problemele de gramatică unde sânt perfect conștient că nu stau tocmai bine.

La urma urmei nici ea nu-i profesoară de limba română! gândise învârtind de câteva ori penița în punctul de la capătul ultimei fraze. Da, numai că ea avea și timpul și obiceiul să citească romane. Și chiar dacă ești atent mai ales la ceea ce se întâmplă acolo, la ceea ce spune unul și altul sau direct autorul, până la urmă tot citind roman după roman îți rămân în ochi niște reguli, fără să vrei înveți cum se scrie un cuvânt mai complicat, unde se pun virgulele și mai ales liniuțele alea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *