Blog

Examenele de diplomă se terminaseră și până la repartiție, care avea să fie trei săptămâni jumate mai târziu, Mihaela pleca acasă.

Înainte de a pleca i-am repetat cererea în căsătorie, dar m-a refuzat:

–Vedem noi mai târziu. Poate la toamnă, a spus ea.

–Putem face și asta, dar peste trei săptămâni avem repartiția și nu știm încă pe unde vom fi la toamnă. Nici măcar nu știm dacă vom fi în același oraș ori la câteva sute de kilometri unul de altul. Dacă ne căsătorim până atunci, intrăm amândoi împreună, pe aceeași poziție, la repartiție și luăm posturi în același loc, i-am răspuns.

–Nu mai avem timp…

–Avem. Dar acum trebuie să cobor din tren, i-am zis auzind sirena locomotivei, pentru că altfel trebuie să mă întorc câțiva kilometri buni pe jos. Dacă-ți vine mintea la cap și te răzgândești, sună-mă!

Și am coborât din tren pe peronul gării Obor chiar în clipa în care trenul se punea în mișcare.

Ne-am făcut cu mâna până când nu ne-am mai văzut, apoi am pornit pe jos, o stație, până la autobuzul 101, care mă ducea  acasă.

A urmat o perioadă mai liniștită, în care mi-am tras sufletul după tumultul și nemulțumirea examenului de diplomă, care mă dăduse cucâțiva pași înapoi, cufundându-mă în lectura cărților preferate. Pe finalul celei de-a doua săptămâni trebuia să merg la Ploiești pentru că se căsătorea Liviu, unul dintre cei doi prieteni pe care mi-i făcusem încă din armată. Urma să mă întâlnesc cu Cristi, cu Vali, soția lui, și cu ceilalți care mai mergeau la căsătoria lui Liviu, în Gara de Nord ca să plecăm cu același tren.

Exact cu o zi înainte de plecarea la Ploiești m-a sunat Mihaela. Pe vremea aia era o adevărată aventură să suni de la oficiul poștal al unei comune. Nu exista o linie telefonică legată la centrala automată, iar legătura se făcea manual cu ajutorul centralistelor.

–Mi-a venit mintea la cap, mi-a zis ea aproape fără nicio introducere.

–Vino mâine de dimineață la București să vorbim, am răspuns.

–Bine! Trenul ajunge la 9.

–Perfect, te astept la gară.

Și a doua zi dimineață o așteptam pe peron cu un buchet de flori în mână.

–Hai repede, i-am zis, după ce ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat. Trebuie să prindem un tren de la Gara de Nord. Vorbim pe drum.

–Păi unde mergem?

–La Ploiești. Se căsătorește Liviu. Dacă nu prindem trenul și nu ne vedem cu Cristi, nici nu știu unde trebuie să ajungem. Doar el știe adresa.

–Dar eu am venit să vorbim despre căsătoria noastră…

–Sigur! Avem timp să discutăm în liniște pe drum. Și după ce ne-ntoarcem.

I-am luat bagajul și am fugit împreună spre stația de troleibuz. Pe vremea aceea era o linie directă de trolee care lega cele două gări. Și am ajuns la fix. Am reușit să luăm bilete și să ne suim în tren cu câteva minute înainte să plece.

–Credeam că nu mai ajungi, mi-a spus Cristi.

–Am fost mai întâi la Obor să o aștept pe Mihaela. Ne-am hotărât să ne căsătorim înainte de repartiție și ăsta este motivul pentru care s-a întors în oraș azi.

–Și nebunul ăsta m-a luat pe sus să mergem la Ploiești… la altă nuntă, a completat ea.

–Ia ziceți, că voi aveți experiență, m-am adresat eu lui Cristi și Valentinei, parcă primul lucru pe care trebuie să-l facem sunt niște analize, nu-i așa?

–Da, a răspuns Vali, dar vă trimit eu la o asistentă de la policlinica studențească, care o să vi le dea pe loc. Îi dați și voi o sută și vă rezolvă.

Am ajuns la Ploiești, i-am petrecut pe tinerii însurăței la sfat, am asistat la căsătoria lor, după care am petrecut până spre dimineață, când ne-am întors la București.

Între timp, varianta de a face totul fără știrea părinților căzuse. Mihaelei îi era frică să nu ne bage autoritățile la bigamie, dacă ne căsătoream o dată acum, pe șest, fără să știe nimeni, și a doua oară, cu toată lumea de față, în toamnă. Degeaba i-am repetat că bigamia înseamnă să te căsătorești de două ori cu persoane diferite, ea a ținut-o una și bună:

–Și dacă greșesc ăia o literă, pe unul dintre certificate, și găsim un tâmpit care zice că ne-am căsătorit cu altcineva?

Urma deci să vorbim cu părinții și să facem totul ca la carte. În fine, cât de ca la carte poți face totul într-o singură săptămână…

Așa că, după ce ne-am odihnit, spre seară, m-am dus s-o iau pe Mihaela de la tanti Zizi, care locuia la trei stații de noi, și am venit cu ea la noi acasă. Ai mei au reacționat mai bine decât mă așteptam și până la urmă n-au avut cine știe ce obiecții. Tata și-a amintit că are un coleg de serviciu care fusese viceprimar la sectorul 3 (așa era televiziunea pe vremea aia, plină de politruci care-și făcuseră ziaristica la Fane Ideologistu’, actuala SNSPA) și urma să vorbească cu el să ne ajute să ne căsătorim sâmbăta următoare. Și avea să dea a doua zi un telefon la Pietroșița să vorbească cu vecina care avea grijă de casa noastră de acolo să taie și să jumulească vreo 30 de pui, urmând ca eu să dau o fugă până acolo, cu mașina, să-i iau.

Mama a vorbit cu sora ei, cu tanti Victoria, nașa mea de botez și viitoare nașă de cununie, care știa o croitoreasă capabilă să-i facă rochia Mihaelei în câteva zile.

Noi urma să mergem a doua zi la policlinica studențească să rezolvăm cu analizele, iar după aceea prin oraș să căutăm material de rochie pentru Mihaela și un costum pentru mine. Și eventual și niște încălțări potrivite…

Și amândouă lucrurile au fost rezolvate. Femeia ne-a dat pe loc analizele, apoi am plecat la cumpărături. Pentru Mihaela am găsit un material alb de rochie, o pălărie de aceeași culoare și sandale, iar pentru mine un costum gri deschis și niște pantofi negri. Din oraș ne-am dus direct în Militari, la tanti Victoria, unde ne-am întâlnit și cu croitoreasa, căreia Mihaela i-a explicat cum vrea să fie rochia, iar femeia i-a luat măsurile.

A doua zi ne-am dus la prima oră să depunem actele la Casa de Căsătorii a Sectorului 3, de pe strada Labirint. Doamna care ne-a primit s-a uitat cam urât la noi, dar primise dispoziție de la șefi să ne rezolve, așa că nu a avut loc de-ntors. Apoi, Mihaela s-a dus să facă probe la rochie, iar eu acasă să iau mașina și să fug la Pietroșița, să aduc puii pentru petrecerea de cununie.

Seara pe la șase, Mihaela urma să ia trenul spre Ștefan cel Mare, ca să-i anunțe și pe ai ei că peste trei zile li se mărita fata. Dacă reușeam să mă întorc la timp, îmi propusesem să merg și eu, doar urma să fiu ginerele lor…

Am parcurs distanța până la Pietroșița în cea mai mare viteză. Erau 110 km, iar drumul a fost relativ liber și am avut noroc să nu prind niciun radar. Am urcat cu mașina până sus, pe deal, străduindu-mă să nu o proptesc în vreo piatră mai mare, ca să rămân pe-acolo cu ea.

Puii erau deja pregătiți când am ajuns, asa că doar i-am aruncat în mașină, am întors-o și am zburat, aproape, spre București. Și de data asta, miliția a avut grijă să nu-mi iasă-n cale.

Când am ajuns acasă, am lăsat puii, mi-am dat un pic cu apă pe față, am schimbat cămașa de pe mine și am coborât în fugă să prind un autobuz 101.

Când am intrat în gară am auzit sirena locomotivei și am văzut ultimii pasageri urcând în vagoane înainte ca trenul să se pună în mișcare. De bilet nici nu mai putea fi vorba! Am fost mulțumit că am reușit să mă agăț de scara ultimului vagon în timp ce trenul prindea viteză. Apoi, după ce mi-am tras sufletul, am căutat-o pe Mihaela în tren.

Când m-a văzut, a făcut ochii mari. Stătuse la fereastra vagonului, dar nu mă văzuse și era convinsă că nu mai vin…

I-am povestit ce-am făcut pe drum, cu întreruperea de rigoare când a venit nașul să-și ia dreptul, iar ea mi-a spus cum au decurs probele la rochie. Nu părea foarte convinsă că va ieși ceea ce-și dorea…

Acasă, când ne-au văzut și le-am dat vestea, părinții Mihaelei au zis că am înebunit amândoi… Dar acum totul era în mișcare, rotițele angrenajului numai puteau fi oprite… Cel puțin nu până sâmbătă!

A doua zi, în drum spre gară (ne întorceam la București), am dat o tură de sat și am invitat rudele Mihaelei la cununie. Nu-i anunțasem încă nici pe cei din București, ca să fim siguri că nu află părinții Mihaelei înainte de a-i anunța noi…

Ultima zi a fost ca un vârtej. Rochia a fost gata și, spre surprinderea noastră, chiar a ieșit foarte bine.

Și am reușit să ne anunțăm și colegii, care mai erau prin București, să vină. Din păcate, mulți dintre ei plecaseră spre casă și urmau să se întoarcă abia peste câteva zile pentru repartițe. Atunci când se căsătoriseră alți colegi și colege, eu fusesem cel care mă ocupasem cu mobilizarea lor pentru a merge la ceremonii. De data asta avusesem altele de făcut…

Cununia era sâmbătă la ora 11.

Iar cu un sfert de oră înainte de ora programată, mireasa încă nu plecase de-acasă, de la mătușa ei, pentru că nu veniseră s-o ia verii ei, Marian și Mariana, care își asumaseră transportul. Aflasem asta sunând de la un telefon public aflat chiar lângă Casa de Căsătorii. După ce am căutat o fisă pe la majoritatea celor prezenți…

Am sărit imediat în mașină și am mai făcut încă o cursă de viteză prin oraș până la tanti Zizi, unde era împreună cu părinții ei, sosiți cu o seară înainte. La semaforul de la Ambrozie am ajuns chiar lângă mașina lui Marian, care venea s-o ia. I-am reproșat prin gesturi întârzierea și mi-a făcut semn că a întârziat nevastă-sa la coafor.

Toți erau jos când am ajuns. Eu mi-am luat mireasa și am început cursa înapoi. Pe socri, tanti Zizi și nenea Costel i-au luat Marian și Mariana. Un pic cam înghesuiți.

Când am ajuns în curtea Casei de Căsătorii tocmai ne striga să intrăm și tata se pregătea să ceară o mică amânare. Dar am intrat direct. Am ascultat prelegerea despre modul în care statul protejează familia și am spus da la întrebarea principală!

Petrecerea, pentru care mama pregătise mâncarea, cu faimoșii pui aduși de la Pietroșița, se ținea la conacul nașului de pe strada Icoanei. Era o casă frumoasă, din perioada interbelică, moștenită de unchiul Sergiu împreună cu un frate al lui taică-su și pentru că nu se înțeleseseră deloc între ei, trăseseră un perete de carton prin mijlocul casei, ca să o împartă exact în două.

A fost o petrecere reușită și toată lumea s-a simțit bine, până la un moment dat, când s-a cam terminat mâncarea. Băutură a fost destulă, așa că noi tinerii nu am sesizat cealaltă lipsă. Mihaela însă, care avea ochi pentru toate, a observat că mama și-a favorizat rudele noastre, în detrimentul rudelor ei, cu ultimele porții de friptură… Iar asta a devenit o sursă de reproșuri pentru mai târziu!

Dar a trecut, de-atunci, un munte de timp peste noi…