Blog

Nimeni nu știe, dar profesorul american Timothy C. Winegard a avut la un moment dat o idee extraordinară, care, după ani de studiu și documentare, s-a materializat prin scrierea unei cărți: „The Mosquito – A Human History of Our Deadliest Predator” (Țânțarul – O istorie despre om și cel mai mortal prădător). În această carte el ne arată cum a fost influențată civilizația umană de aceste insecte…

Este o carte care nu se citește foarte ușor, pentru că de multe ori textul este foarte arid, cu multe date și trimiteri către sursele de documentare, dar merită făcut acest efort pentru că abundă în informații surprinzătoare despre istoria lumii și dezvoltarea civilizației!

Dar să vedem de ce sunt importanți țânțarii (de fapt femelele speciei) și de ce era chiar necesară o asemenea carte…

În primul rând sunt 10 trilioane de țânțari care patrulează aproape întreg globul pământesc, cu excepția Autarcticii, a Islandei și a câtorva insule din Pacific. Și ele (femelele speciei) sunt purtătoare a cel puțin 15 arme biologice letale sau care ne slăbesc suficient de mult organismul. Nivelul cheltuielilor pentru protecția contra țânțtarilor la nivel mondial se ridică la 11 miliarde de dolari anual. Și în ciuda tuturor eforturilor noastre, ele (țânțăroaicele) continuă să omoare anual circa două milioane de semeni de-ai noștri. În privința asta, noi, oamenii, reușim un record de doar 500.000, șerpii cam 50.000, iar câinii și muștele sunt la egalitate cu câte 25.000 de victime fiecare. În istoria de circa 200.000 de ani umanității, o extrapolare statistică ne arată că țânțarii au ucis 52 de miliarde de oameni dintr-un total de 108 miliarde.

S-a observat că preferă oameni cu grupa sanguină 0, față de cei cu grupele A și B. Și de asemenea femeile gravide sunt alese întotdeauna. Deodorantele, parfumurile și pielea curată, după baie sau duș, măresc atracția acestor insecte.

Țânțarii au aparut în forma în care-i cunoastem și noi în urmă cu circa 190 de milioane de ani. Și multe dovezi ne arată că au pus serios umărul și la dispariția dinozaurilor.

Agenții patogeni transmiși de țânțari pot fi separați în trei grupe: viruși, viermi și paraziți.

Cei mai numeroși sunt, bineînțeles, virușii: febra galbenă, dengue, chikungunya, Mayaro, West-Nile, Zika și diverse encefalite. Însă dintre aceștia, doar febra galbenă este un ucigaș prolific.

Dintre viermi, singurul care merită mentionat este filariasis, numit în mod obișnuit elephantiasis.

În privința paraziților protozori, cel care infectează aproape 500 de milioane de oameni anual este malaria. Sunt cinci tipuri de asemenea paraziți care afectează omul, transmiși de 70 de specii de țânțari anofeli. Acești paraziți se agață de globulele roșii din sânge și se hrănesc cu hemoglobina din interiorul acestora.

Și pentru a evita malaria, a apărut în Africa, acum circa 7.000 de ani, mutația genetică a globulelor roșii în formă de seceră, de care paraziții nu se mai pot agăța. Copiii care moșteneau această mutație dobândeau o imunitate de 90% la malaria de tip falciparum. Reversul medaliei (până la apariția medicinei moderne) era o speranță de viață foarte redusă, de doar 23 de ani! Suficient însă pentru a asigura perpetuarea speciei…

Dar să trecem la modul în care țânțarii, prin bolile pe care mi le transmiteau, au influențat civilizația umană…

Atena și Roma, două orașe fanion ale antichității, erau înconjurate de mlaștini. De aceea erau atât de greu de cucerit! Pe lângă protecția propriilor soldați, se bucurau și de protecția roiurilor de țânțari de care, celor neobișnuiți cu asemenea dușmani le era foarte greu să treacă. De fapt, mai ales de bolile pe care aceștia le transmiteau…

Nimeni nu mi-a explicat, la orele de istorie, de exemplu, de ce Hanibal, după victoria de la Cannae în care zdrobise principala armată romană, lăsând, aparent, drumul spre Roma deschis, nu a decis să atace Cetatea Eternă. Toți profesorii mei din copilărie cu care am discutat acest lucru, considerau acest lucru o decizie surprinzătoare…

Dar, armata cartagineză era decimată de malarie, iar la Roma o așteptau alte legiuni, cu soldați deja imunizați față de bolile transmise de țânțari!

Mlaștinile pontine, care înconjurau cele șapte coline ale Cetății Eterne au fost asanate abia în anii 30 de către Mussolini, dar nemții, în încercarea lor disperată de a opri înaintarea aliaților spre nord, le-au reinundat. Fără mare succes de această dată…

Atunci când Columb a descoperit Lumea Nouă (pentru că America se va numi mult mai târziu), se estimează că pe cele două continente trăiau 100 de milioane de indigeni. Douăzeci de ani mai târziu rămăseseră doar a cincea parte! Un grup de marinari spanioli care au naufragiat în Florida și au reușit să străbată tot sudul actualelor State Unite și nordul Mexicului, pentru a ajunge la Mexico City, au relatat despre o mulțime de așezări abandonate pe care le-au întâlnit pe drum. Cortes nu ar fi putut invinge cu doar 600 de conquistadori o armată de oameni sănătoși, atunci când i-a cucerit pe mayași.

Comerțul transatlantic cu sclavi africani a început tocmai pentru că aceștia erau mult mai rezistenți la boli decât indigenii, care conform cronicilor vremii, mureau ca muștele în apropierea europenilor. Dar odată cu sclavii au traversat oceanul, gratuit, și țânțarii anofeli și parazitul malariei. Și au găsit în zona subtropicală și tropicală din cele două Americi un climat ideal pentru a se dezvolta și a continua vânătoarea de oameni.

Independența americană se datorează, într-o oarecare măsură, și țânțarilor. Trupele britanice îi învinseseră pe luptătorii pentru independență pe unde-i prinseseră. Asta până când Cornwallis, comandantul trupelor britanice, a decis să coboare în sud. A recucerit sudul, unde el spunea că sunt loialiștii, dar s-a întors spre nord cu o armată măcinată de malarie și febră galbenă, campând la Yorktown, care-i fusese descris ca un loc sigur, sănătos. Nu a fost așa! 80% din armata britanică era incapabilă să lupte atunci când a fost încercuită de trupele generalului Washington, iar generalul englez a ales capitularea.

Chinina a fost prima armă a umanității împotriva malariei, după descoperirea ei în Peru, de către doi misionari iezuiți. Însă a durat destul de mult până când a devenit disponibilă pe scară largă. Olandezii au reușit să cultive arborii de chinină în coloniile lor din Indonezia și să vândă produsul în toată lumea.

Tentativele eșuate ale Statelor Unite de cucerire a Cubei, dar și independența Haiti se datorează în mare măsură tot țânțarilor…

Haiti (numită până la expulzarea francezilor Saint-Dominique) furniza 35% din mărfurile de export ale Franței, cu ajutorul a 8.000 de plantații pe care lucrau o jumătate de milion de sclavi. Revolta a fost declanșată de 100.000 de scavi în 1791, sub conducerea lui Toussaint-Louverture. Inițial, britanicii au încercat să profite, cucerind colonia, dar 72% din trupele lor au fost ucise de țânțari. Toussaint-Louverture, supranumit „Napoleon cel Negru”, a avut și el un mare merit în această înfrângere a englezilor prin manevrele și tacticile utilizate. La sfârșitul anului 1801, Napoleon îl trimitea acolo pe cumnatul său, generalul Charles Leclerc, cu 40.000 de soldați, al căror număr a crescut rapid, prin întăririle primite din Franța continentală, la 65.000. Leclerc, alți 20 de generali francezi și 55.000 de soldați au murit datorită bolilor transmise de țânțari. Iar Haiti a rămas independentă, în ciuda capturării lui Louverture în 1802 și a morții acestuia de tuberculoză într-o închisoare din Franța. Dar nu mai este o țară la fel de bogată…

Războiul civil american a fost câștigat de nordiști și datorită blocadei impuse asupra porturilor sudiste, împiedicând astfel aprovizionarea cu chinină a armatei confederate, determinând scăderea capacității de luptă a acesteia datorită malariei și a febrei galbene.

Chinina a ajutat de asemenea la cucerirea Africii și a Indiei, care până atunci fuseseră apărate de roiuri de țânțari și de malarie. De fapt, invenția ginului tonic se datorează ofițerilor britanici staționați în India, care preferau să-și ia dozele zilnice de chinină cu gin mai curând decât cu apă…

Însă chinina a devenit ineficientă la începutul secolului 20, fiind înlocuită cu alte medicamente, mult mai scumpe…

DDT- ul ne-a dat, pentru o perioadă de circa 40 de ani, speranța că putem scăpa de țânțari, însă aceștia s-au adaptat și au devenit imuni…

Am să mă opresc aici. Am spus multe, ca să vă stârnesc curiozitatea, dar mai sunt și mai multe de descoperit despre coabitarea noastră cu țânțarii și modul în care aceștia au influențat civilizația umană.

Lectură plăcută celor care se hotărăsc să facă rost de carte și s-o citească, pentru că ea poate fi găsită și în limba română!