Blog

–Foarte frumos din partea ta. Dar după o asemenea declarație frumoasă trebuie să te și dovedești în stare…

Glas totuși calm, limpede, surâzător chiar.

Nu m-am mai năpustit. Și nici ea nu s-a mai ferit. Dar când buzele noastre s-au atins o mână mi-a împins umărul înapoi și a rămas așa, pe umărul meu, ca o garanție a distanței minime dintre noi.

–Nu cumva vorbim despre lucruri diferite?

Până în clipa aceea ochii nu-i licăriseră nicicum, se lăsaseră oglindiți în ai mei firesc. N-aveam de unde bănui că se joacă iar.

–Dacă îmi aduc aminte bine, eu îți vorbeam despre prelucrările care au ajuns să mă jignească…

Uitată pe umărul meu ca într-un gest tandru, mâna ei căpătase de fapt rigiditatea neînsuflețită a unei pârghii: îndepărtându-mă ar fi căzut. Dar încercând să mă apropii, lăsându-i în seamă toată greutatea bustului nu se clintea, nu se îndoia. Și am rămas așa, suspendat la câțiva centimetri de buzele ei, fără să spun o vorbă, așteptând cu stoicism să tacă și să cedeze. Ceea ce n-a părut s-o tulbure, nici măcar s-o amuze.

–Da, pur și simplu mă jignesc: de vreme ce mi se repetă mereu-mereu aceleași fraze șablon înseamnă că sunt socotită tare de cap, incapabilă să înțeleg măcar a zecea oară. Sau (și mai jignitoare!) premisa ar putea fi că, având ceva împotrivă, sunt atât de neevoluată încât voi accepta o idee prin simpla ei repetare la nesfârșit, fără argumente.

A tăcut. Mâna însă continua să reziste.

–Gata?

–Gata.

–Atunci lasă-mă…

Mâna părea de lemn. Se prefăcea sau chiar nu înțelegea ce-i ceream?

–Poftim, te las. Ai cuvântul, combate-mă.

I-am arătat din ochi mâna care păstra neclintită distanța:

–Asta-i poziție pentru o dispută de idei?

În orice limbă sau, mă rog, în aproape orice limbă la întrebări ca acestea se răspunde cu „da” ori „nu”. I-ar fi fost greu să susțină că aceasta era cea mai comodă poziție pentru un colocviu, măcar o poziție convenabilă. Tocmai de aceea întrebasem așa. Abia așteptam să recunoască ceea ce era evident, urma să-i spun că altceva cerusem, nu rândul la cuvânt.

–Te-am pus eu să stai așa?

–Nu, tu nu „m-ai pus”. Tu m-ai ispitit!

–Eu!

În ultimul moment m-am oprit, era cât pe ce să spun „Da!” Uimirea ei prefăcută numai atât aștepta, un „Da”, pentru ca imediat să mă înfunde cu un „Cum?”. Răspunsul la o asemenea întrebare fiind cel puțin dificil, dacă nu chiar penibil.

–Nu-ți vine să crezi, ai? Dar tot tu continui să mă ții așa, de unde se vede că încă îți place.

Într-o desfășurare normală a lucrurilor n-aș mai fi apucat să-mi termin replica sau aș fi terminat-o, numai din ambiție, abia după o nouă ciocnire cu spătarul canapelei. Există însă un decalog căruia non-conformiștii i se conformează totuși cu o strictețe de la care noi, ceilalți, am avea multe de învățat. Iar una dintre primele porunci, grație căreia se și pot recunoaște între ei, tocmai aceasta e: „Reacțiile firești sunt ultimele la care puteți recurge. Și numai în caz de forță majoră.” Or, nu speram să fi creat un asemenea caz. Era deci de presupus că va ridica mănușa pe care i-o aruncasem, că va inventa cine știe ce explicație năstrușnică în locul acelui „se vede că încă-ți place” și că, în orice caz, nu-și va retrage mâna pe neașteptate.

–Sigur că-mi place! Atât de mult, încât nici nu contează că mi-a amorțit mâna.

Mă așteptam la ceva mai năstrușnic, recunosc. Încolo… Nici când a socotit ea că retragerea mâinii nu-mi va mai părea o retragere rușinoasă, nici chiar atunci gestul n-a fost brusc. Dimpotrivă. A îndoit brațul încet, cu grijă, aproape tandru, și nu m-a mai făcut să cad cu fața în spătarul canapelei.

–Cum poți să observi – mi-a explicat îndată ce m-a văzut instalat cu tâmpla între umărul ei și spătar, poziție întotdeauna amețitoare în preajma unei urechi de femeie – cum poți să observi deci, mă tem cumplit. De aceea mi-am și sacrificat mâna: mai bine să mă furnice ea, decât să aud iar câteva mostre din colecția ta de adevăruri puțin măgulitoare…

Liniște.

–Bine, am să recunosc: n-a fost acesta singurul motiv – a vorbit tot Iuliana, fără să ia în seamă liniștea sau luând-o cu totul altfel decât mine. Păreai de-a dreptul înclinat să stai așa, păreai de-a dreptul concentrat, am bănuit că e chiar poziția în care inteligența ta obține performanțe maxime…

Tăceam. Dar nu pentru că mi-ar fi lipsit replica. Nici n-o căutasem de fapt, nu-i resimțeam lipsa. De acolo, din preajma urechii, ironiile ei păreau inofensive precum bâzâitul unei insecte. Un adversar complet neserios față de feminitatea rafinată într-o singură picătură de parfum franțuzesc.

–Gata, nu-ți mai datorez nicio explicație.

Liniște din nou.

–Mă iertați că îndrăznesc, dar ați cerut cuvântul. Publicul așteaptă cu nerăbdare expunerea punctului dumneavoastră de vedere…

Din partea mea puteau să mai aștepte. Și Iuliana, și punctul meu de vedere. Dar din păcate ea, Iuliana, făcea parte dintr-o generație care nu știe și nici nu vrea să aștepte.

–Te previn că încă n-a fost inventat ulciorul care să meargă de două ori la apă. Așa că n-ai să poți invoca a doua oară poziția neprielnică unei dispute.

–Și totuși recunoaște: nu-i o poziție…

–Am văzut la cinema oameni care jucau șah pe fundul mării…

–Se antrenaseră special pentru asta!

–… și am cunoscut un șef de lucrări care convoca ședințe în parc sub clar de lună.

–Iată un subiect pe care propun să-l evităm.

–E chiar subiectul discuției noastre!

–A fost. Între timp s-a epuizat.

Așa cum ajunsesem să stăm (sprijinindu-ne unul pe umărul celuilalt) nu se putea spune că replicile se încrucișau între noi. Porneau una după alta spre peretele de vizavi, păreau că se fugăresc cu aceeași viteză și nu se puteau ajunge, nici ciocni pe traiectoriile lor perfect paralele. Poate de aceea ne contraziceam fără să avem aerul c-o facem: fiecare cu adversarul invizibil de vizavi, altul decât vecinul de care continua să se sprijine.

–Înseamnă că pot pleca, rolul meu s-a epuizat o dată cu subiectul.

–Dimpotrivă. Rolul tău abia începe cu epuizarea…

–Te pomenești că mai ai vreun caiet!

–Caietul care te sperie e încă arbore. De fapt puiet, abia a fost sădit.

–Așa… Și speri să crească până la ziuă?

–Până la ziuă sper doar să prindă rădăcini.

–Și dacă nu prinde?

–Prinde, n-are încotro!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.