Blog

–Curajul acesta poate ți-ar trebui ție.

–Dacă mi-ar trebui, l-aș avea. Dar pur și simplu nu-mi trebuie.

–Nu cumva te contrazici? Mai adineauri, când ne certam, chiar tu făceai să se bată cap în cap „noi” cu „voi”.

–Era cu totul altă ordine de idei.

–Ideile se leagă între ele mult mai strâns decât îți închipui tu!

–Așa!… Ei, atunci fă-mă și pe mine să înțeleg: dacă eu vreau să-mi trăiesc tinerețea altfel decât tine, dacă eu vreau să trăiesc la 20 de ani cu austeritatea celor de 40, de unde rezultă că aș vrea să trăiesc într-o altă lume?

–Depinde ce înțelegi prin acest „altfel”…

–Nu, aici nu încape niciun „depinde”! Eu ți-am reprodus un raționament: premise și concluzie. Explică-mi cum rezultă concluzia din premisele respective.

–Așa nu rezultă, pentru că nu-i un raționament corect…

–Ei, slavă domnului: ai observat! Raționamentul nu-i corect, într-adevăr. Dar dacă nu-i corect, cum singur ai recunoscut, nu înțeleg altceva: de ce uzezi de el?

–Eu?

–Din păcate, nu numai tu. Am colegi care tot ascultându-l în ședințe și neștiind  să-l combată au învățat să tacă și să facă. Dar aici, în camera asta, nu suntem decât noi doi și eu, una, nu-mi amintesc să fi declamat sentențios că ideile se leagă între ele mult mai…

–Eu vorbeam în principiu!

–Bineînțeles. De altfel, și eu tot la principiu vreau să ajung. Raționamentul cu pricina n-a fost decât un exemplu: tu l-ai insinuat, eu te-am adus să ți-l auto-critici. Dar dacă un principiu nu funcționează chiar și numai într-un singur exemplu, nu crezi că trebuie nuanțat? Stai-stai, nu te grăbi cu răspunsul. Te previn că eu mai știu câteva exemple în care anumite idei se leagă cu altele mult mai puțin strâns decât susțineți voi în ședințe.

–Nu înțeleg ce vrei să-mi demonstrezi: că dintre ideile care alcătuiesc concepția fiecărui individ, unele pot să se contrazică?

–Cu asta ar fi de acord orice student de-al tău, mai înainte să fi fost la vreun seminar despre „conștiință”. Cum mi-aș permite să-ți demonstrez un asemenea truism tocmai ție – ditamai lector?

Acum, tot amintindu-mi, observ că s-ar cuveni să mă mir de mine. Abia acum. Dar în noaptea aceea, familiaritatea ei prea puțin reverențioasă mă bucura. Ei, da, mă măgulea în loc să mă irite! De unde se poate vedea că intimitatea Iulianei (așa de puțin comodă, cum se pricepea s-o facă) îmi ajunsese mai aproape de suflet decât propriile vanități. Se repetau de fapt (sigur că da: atâtea s-au repetat în noaptea aceea!) și obiceiul ei de a măcina distanțele prin mici obrăznicii drăguțe, dar mai cu seamă acel sentiment curios grație căruia și Mișa a trecut râzând peste ceea ce niciodată n-ar fi îngăduit pe culoarele facultății.

–Nu ți se pare că te întreci cu gluma? s-ar fi cuvenit cel puțin să mă burzuluiesc spre ea.

Dar pe moment n-am reacționat cum se cuvenea, am zâmbit ca Mișa în prima dimineață a excursiei și bineînțeles că Iuliana a continuat pe același ton:

–Dacă nu m-ai hărțui mutând discuția de colo-dincolo, de parcă ai avea ceva de evitat, mi-aș îngădui să-ți demonstrez un adevăr oarecum inedit din punct de vedere teoretic și care, în plus, prezintă o deosebită importanță practică prin faptul că ne privește pe…

A tras aer în piept cu nesaț, l-a expirat cu un oftat, a mai respirat o dată adânc și abia după aceea a exclamat:

–Bine, dar sistemul acesta de învârtit limba în gură e pur și simplu neomenos! Te poți asfixia rostind asemenea fraze, unse cu toate alifiile. Și asta numai dacă n-ai făcut congestie înainte, alcătuindu-le. Probabil că de aceea a interzis protecția muncii expunerile libere…

–Parcă spuneai că eu mut discuția…

–Fii liniștit, pe asta n-am să ți-o pun în cont. Dar recunoaște că trebuia să mă răcoresc după o introducere care era să-mi scoată sufletul!

S-a oprit din nou, chipurile să mai respire de câteva ori adânc, precum sprinterii la capătul cursei. Pe urmă a mimat chinurile unui efort de memorie, dar era vădit că de astă dată se răsfăța, jucând teatru.

–Așadar spuneam…

–… Că ai să-mi demonstrezi…

–Nu, glumeam. N-am să-ți demonstrez nimic, cuvântul tu mi l-ai strecurat. Eu am să-ți arăt. Cum ești gata să înțepenești în litera unui principiu până și tu, care declari solemn (și sincer, sper) că acest obicei te întristează.

–Aș vrea s-o văd și pe asta!

–Nu sări așa, că ai și văzut-o! Adineauri, când cu raționamentul acela foarte principial în aparență. Sigur că da, toate ideile bune din lume se leagă sau pot fi legate între ele, cu atât mai strâns cu cât s-au adunat în același cap. E totuși un adevăr care strălucește mai cu seamă așa, într-o formulă principială. E de ajuns să vină vorba de capul concret al unui anume individ și gata, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Știu, acum nu mai ești de acord cu măsurarea nivelului de conștiință socialistă după lungimea fustei, deși aș putea jura că ai făcut asemenea măsurători pe vremea când votai pentru propunerile Ileanei Cosma. Știu, știu: era o aplicare mecanică, vulgarizatoare a unui principiu just. Acum nu-l mai aplicăm la fel, adică vulgarizator, ci subtil. Drept care nu eziți să calculezi același nivel din numărul de absențe sau din notele fiecărei sesiuni. Ca și când lenea, prostia sau chiar astenia de primăvară ar fi avut soarta capitalismului în revoluție! Și tare m-aș mira să nu aplici aceeași ecuație până și faptului că nu m-am măritat cu primul bărbat, cel care m-a învățat să fiu eu însămi…

A tăcut așa cum se înfierbântase, pe neașteptate. Și ultimele cuvinte au rămas să plutească îndelung prin cameră, întorcându-ne încet spre atmosfera echivocă din care abia ne smulsese politica. Poate că nu se oprise intenționat pe aceste cuvinte, deși acum aș avea motive s-o bănui. Cert este că fluturarea lor prelungită a fost de vină. Mai întâi mi-a interzis să-mi expun punctul meu de vedere (s-ar fi nimerit ca nuca în perete); apoi m-a adus înapoi pe canapea (caietul îl mai păstram în mână, e drept, dar nu mai valora decât ca o hârțoagă de arhivă); și (de parcă numai atât n-ar fi fost de ajuns!) tot ea m-a împins să spun:

–Miră-te!

Nu, nu, asta aș fi spus-o oricând. Deși… Sigur că da: oricând aș fi putut replica așa, nu numai în clipa aceea; dar oricând aș fi putut replica așa, numai în clipa aceea, nu! Sigur că da: am spus-o exact în clipa aceea și nu altă dată tocmai din cauza cuvintelor ei, care încă mai făceau să vibreze tăcerea; și de fapt tocmai din cauza cuvintelor ei, tocmai pentru că întârziau între noi ar fi trebuit să nu spun:

–Miră-te!

–Mă mir, poftim…

Și a mimat, într-adevăr, o clipă de uimire mucalită.

–… dar numai atât nu schimbă lucrurile…

–Ascultă, există ceva în stare să schimbe lucrurile?

Îmi răgușise glasul. Așa, dintr-o dată. Dar Iuliana părea să nu observe, conversa firesc, nici cum se reducea distanța dintre noi nu părea să observe.

–Bineînțeles.

–Atunci spune-mi…

–Tot eu să-ți spun și asta!

–Cu tine niciodată nu se poate ști…

–Și ții neapărat să știi?

–Țin neapărat să se schimbe lucrurile!

Numai sărutul ne putea apropia mai mult, atât ajunsesem de aproape.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.