Blog

Luni dimineață când am ajuns la birou era liniște. Asta până au început să sosească ceilalți. Pentru că după aceea a început zumzetul. Colegii se adunau în grupuri și vorbeau, pe culoare, în birouri… Apoi grupurile se scindau, se refăceau altele… Și toată lumea era agitată. La un moment dat a intrat în birou Alfred și l-am întrebat ce se întâmplă. Pentru că, de obicei, toată lumea era liniștită. Ne dădeam bună dimineața și apoi ne așezam la birou și ne apucam de treabă. Acum era clar că se întâmplase un eveniment major.

–Cum, nu știi? mi-a răspuns el cu o altă întrebare.

–Nu, Alfred. Uiți că am fost plecat două săptămâni în România și acolo am fost rupt de știrile de aici?

–Grupul a fost vândut.

–Cum adică?

–Ciments Français a fost vândut. 90 % din acțiuni erau deținute de Paribas, o bancă de investiții, care a finanțat achizițiile din toată lumea. Așa am devenit al treilea producător mondial de ciment. Acum a vândut pachetul majoritar de acțiuni, păstrând doar o minoritate de blocaj, 33,3%. Iar acționarii minoritari au vândut și ei acțiunile.

–Bun, și cine a cumparat pachetul majoritar?

–Un grup italian, Italcementi, deținut de o familie foarte bogată din Milano.

Deși eram în Franța de aproape un an, nu auzisem prea multe despre fuziuni și achiziții la un nivel atât de mare. Văzusem până atunci doar un faliment răsunător, al canalului de televiziune la care începusem să mă uit cel mai mult, La Cinque. Acesta fusese în grupul Berlusconi, însă Mediaset, instrumentul investițional al acestuia, își vânduse participarea când legea franceză nu a mai permis ca un grup dintr-o altă țară să dețină pachetul majoritar într-o entitate de radio sau televiziune. Rezultatul a fost închiderea postului de televiziune după o zbatere de vreo doi ani în care nu a reușit să se salveze de la faliment. Închiderea avusese loc la câteva luni după venirea mea în Franța, exact când începuseră să-mi placă emisiunile și filmele lor. Acum era însă altceva. O bancă, care investise în mod evident pentru profit își recupera investiția prin vânzarea acțiunilor către un grup din același domeniu industrial.

Sigur, francezii, care erau nationaliști, nu au primit foarte bine această mișcare. Erau supărați, agitați, iar unora le era frică de viitorul lor profesional aici. Ciments Français (cimentul franțuzesc) suna ca o deviză națională a industriei, deși mai exista și Lafarge, care era mai mare decât ei…

Pe la 10, Philippe, șeful nostru de departament ne-a adunat la o ședință unde ne-a prezentat ceea ce aflase și el vineri, la o întâlnire cu șefii mai mari. Italcementi a considerat Ciments Français o investiție strategică, după ce reușise să facă primele achiziții în străinătate, cumpărând două fabrici de ciment în Cehia. În următoarea perioadă trebuia să se stabilească structura de coordonare a noului grup și se presupunea că și centrele de cercetare dezvoltare ale celor două grupuri vor fuziona. Deocamdată, cel puțin pentru o jumătate de an, nu vor fi schimbari majore.

Apoi am trecut la discuții despre recent încheiata misiune din România și despre impresiile participanților referitoare la fabrică și specialiștii români pe care-i întâlniseră. Toate impresiile exprimate au fost la superlativ. Dintre fabricile din Europa de Est aflate încă în proprietatea statului pe care le văzuseră deja, cea de la Medgidia, prima pe care o vizitau în România, le plăcuse colegilor cel mai mult. Și s-a vorbit de asemenea laudativ despre specialiștii foarte buni pe care-i întâlniseră acolo, aruncând și câteva vorbe bune la adresa noastră, a celor trei români din departament, Horia, Traian și cu mine. Am discutat apoi despre următoarea misiune de la Târgu-Jiu, la care, le-am spus, datorită decalării, nu eram sigur că voi mai putea participa. Oricum echipa trebuia remaniată. Din aceeași cauză, și alți membri ai echipei inițiale aveau alte angajamente. În final, echipa cristalizată în jurul lui Eric l-a inclus pe Pierre-Laurent, un inginer de aceeași vârstă cu mine, pe Alfred, colegul meu de birou, și pe Sylvain, un alt tehnician cu care nu lucrasem deloc, dar pe care Traian, după o misiune la Bordeaux, mi-l lăudase. Nici Horia nu putea participa, așa că eu și Traian trebuia să participăm împreună, eventual, cu alți colegi de la institut. Și eu am fost cel însărcinat să discute cu decidenții din țară.

De fapt Traian urma să plece definitiv în țară joi, așa că mai aveam foarte puțin timp de petrecut împreună în Franța. Sigur, fusesem câteva luni bune colegi de birou și învățasem multe de la el. Și sper că și el aflase câteva lucruri de la mine! De fapt, cu agitația din acea dimineață nici nu apucasem să vorbim între noi și să-i povestesc ce mai era prin țară…

De la ședință am plecat direct spre cantină să luăm masa de prânz, iar pe drum m-a pus la curent cu ultima noutate. Saptămâna trecută se născuse băiatul lui Mihai, cel de-al patrulea coleg al nostru și singurul care nu lucrase niciun moment la Technodes. Însă acum, Mihai avea o nouă problemă. Nu se putea întoarce în țară pentru că bebelușul era prea mic pentru a fi primit în avion, dar nici la Paris nu mai avea unde să stea pentru că închirierea apartamentului expira săptămâna următoare, iar el nu putea prelungi contractul și plăti singur chiria deoarece era prea mare. Mi-a mai spus Traian că urma să vină astazi la Technodes pentru a se întâlni cu domnul Cantacuzene să-l roage să-l ajute, eventual să-i prelungească contractul în Franța. De fapt, Mihai încerase să rămână definitiv în Franța, numai că portițele legale fuseseră deja închise pentru est-europeni. La masă discuțiile continuau să se întoarcă la preluare și cum mie nu-mi stătea bine limba în gură, i-am întrebat un pic răutăcios:

–Și până la urmă cum se va numi noul grup, Il Cimento Italo-francese?

Bineînteles că gluma nu a fost deloc gustată de colegii francezi, care au mormăit supărați în barbă, singurii care am râs fiind noi, cei trei români, și Mark, americanul.

După masă am trecut pe la domnul Marie, șeful de protocol, pentru a face rost de numărul de telefon de la secretariatul domnului Dragomir, ca să pot lua legătura cu el, pentru că eram sigur că directorul meu le va cere francezilor și pielea de pe ei… Am mai discutat un pic cu el despre recenta misiune în România, apoi am ieșit să mă întorc în birou, dar m-am ciocnit de Mihai, care tocmai ieșea de la PDG…

–Salut Mihai! Ce faci? Felicitări, am auzit că ai un băiat! Cum îl cheamă?

–Salut Bogdan! Bine. Cyprien, îl cheamă. (A pronunțat numele cu s și an, ca pe franțuzește.)

–Adică Ciprian, nu-i așa? i-am dat eu replica.

–Nu, Cyprien, a repetat el cu aceeași pronunție. Cu y și en.

–Ok. Ce faci acum?

–Nu știu. Trebuie să aștept undeva până la ora patru când pleacă primul autobuz.

–Vino la noi în birou. Sunt eu cu Traian și Alfred, colegul nostru francez.

Și a venit, deși relația lui cu Traian se deteriorase mult în ultima perioadă.

A fost o după-amiază pierdută pentru muncă. Tot vorbind am aflat că mai rămânea o lună, maxim o lună jumătate, până când îi vor permite să urce cu copilul în avion, că nu poate rămâne în Franța și că după încheierea contractului de închiriere aici, unde stătea împreună cu Traian, urma să stea într-o cămăruță la mansardă, cu intrare separată, în casa domnului Cantacuzene, care se oferise să-l ajute măcar cu asta. Oricum trebuia să-și cumpere biletele de avion, pentru că cele inițiale expirau până atunci și să trăiască împreună cu soția și copilul din ceea ce acumulase până atunci, iar acest lucru avea să-i consume toate economiile, mai ales după ce fusese obligat să plătească spitalizarea soției și nașterea, pentru că asigurarea noastră socială nu includea și alți membri de familie. Era într-adevar într-o situație dificilă…

El a plecat la patru, iar eu și cu Traian am încercat să mai dregem busuiocul în privința muncii, după o zi complet pierdută.