Blog

M-am prefăcut că încă mai lucrez la rezolvarea „problemei”. Cinstit vorbind chiar era o problemă și merita să mă gândesc la ea. Atâta doar că nu atunci și nu acolo. De parcă și ea și-a amintit rostul întârzierii noastre în noapte, nici Iuliana n-a mai așteptat. Literaturizez de bună seamă, în definitiv numai un scriitor s-ar fi priceput să afle dacă iuliana se închipuise vreun moment profesoară, dacă într-adevăr îmi așteptase răspunsul, dacă nu cumva totul era cum nu se poate mai simplu și mai firesc, ea urmărindu-și doar meandrele gândurilor când în tăcere, când cu voce tare.

–Și dacă vrei să știi, cel mai mult mă intrigă faptul că tocmai voi nu ne înțelegeți. Tocmai voi, care ați avut norocul să descoperiți lumea chiar în timp ce participați la marea aventură a facerii ei! Barem când mă gândesc că cei mai mulți dintre voi ați ajuns să o aflați după aceea și din cărți, mult mai târziu, că până și întâlnirea cu cartea a fost în condițiile voastre tot o aventură… Zău, e de neînțeles cum v-ați putut îndepărta atâta de propria tinerețe, e de-a dreptul o renegare. Îți dai seama? Doi bătrâni brigadieri, doi oameni de baracă și de „hei-rup”, cum singuri își ziceau cu nostalgie, nu pot fi cu niciun chip convinși că nu  m-am plictisit, că o fată care are azi vârsta lor de atunci ar avea motive să nu se plictisească ascultându-le amintirile de pe șantiere! Ce s-a întâmplat între timp? S-a schimbat ceva, cineva? Și dacă da, cine: noi, voi, toată lumea? Ar fi îngrozitor să mă înșel, dar sper că nu, pentru că nu idealizez: îmi închipui și acolo zile cenușii, zile fără evenimente, fără culoare proprie. Mă rog, sunt în stare să înțeleg că azi nu mai construim ca altădată. Îmi place însă să cred că șantierul a rămas unul dintre puținele locuri unde nu ți se cer zilnic aceleași și aceleași gesturi, unde cuvintele frumoase cum sunt „curaj”, „îndrăzneală”, „risc”, „neobișnuit” mai au încă un sens deplin și grav. Singurul loc unde războiul subteran dintre aventură și rutină nu a putut fi mușamalizat prin întronarea celei mai puțin merituoase combatante…

Am vrut să-i atrag atenția că omul sfințește locul oriunde. M-a observat și s-a încruntat, mi-a făcut semn să n-o întrerup.

–Pe vremuri, pe vremea voastră, șantierul era o aventură și mai grozavă. Prima îndrăzneală era să te duci acolo, la Salva-Vișeu de pildă, părăsindu-ți studiile sau familia… Și unde mai pui că era o îndrăzneală încurajată oficial, Mișa mi-a povestit cum primise sarcina să-și mobilizeze colegii. Închipuiește-ți că mi-aș lăsa eu azi facultatea, că am pleca un an întreg la Argeș… Cu ce scandal am fi aduși înapoi, să absolvim. „Avem nevoie, tovarăși de cadre calificate…” Știu, știu ce vrei să-mi spui! Că putem pleca după absolvire. O să plecăm, n-ai grijă, cei mai mulți nici nu vor avea încotro. Dar plecarea asta mai arată a aventură?

–Și nu mă întrerupe, n-am terminat!… A doua mare îndrăzneală era însăși viața pe șantierele de atunci. Tot Mișa recita: „Cu sapa și cu lopata, vom da șantierul gata”. Îți dai seama, să faci o cale ferată prin munți cu sapa și cu lopata!… Ca să vezi unde m-ați adus: tocmai eu să vă povestesc despre anii aceia, despre lumea pestriță de pe șantierele voastre, despre câte ați îndurat…

În fine, recunoștea! Dar asta n-o împiedica să fie mai fascinată ca mine de amintirile mele. Îi străluceau ochii numai gândindu-se la barăcile acelea mirosind veșnic a D.T.T. și veșnic pline de insecte, numai imaginându-și cantinele noastre cu farfurii de tinichea și la care nu te săturai niciodată… Nu mi-am putut opri râsul.

–Măi, vouă vi s-a urât cu prea binele!

Întâi m-a privit nedumerită.

–Mai știi…

Am bănuit-o din nou ironică și am preferat să nu comentez.

–Da, să știi că s-ar putea. Ni s-o fi urât într-adevăr. Deși nu știu câți ar putea vorbi deocamdată despre „prea bine”.

–Față de anii șantierelor tineretului…

–Poate așa, comparativ. Dacă mă gândesc bine, cam toate epocile mai aspre, mai puțin confortabile par să fi fost într-adevăr mai prielnice aventurii. Și invers… În orice caz, să știi că n-ai spus chiar o prostie, cum probabil ai vrut.

–Și atunci ce facem? Să ne întoarcem la vremea cartelelor numai pentru că vă plictisiți voi, câțiva puști?

–Zău, n-ar trebui să te străduiești cu tot dinadinsul, atunci chiar izbutești să spui prostii. Ne ziceți voi în fel și chip, dar neghiobi nu suntem, totuși. Și numai un neghiob s-ar ridica împotriva confortului, a civilizației. Sigur că am renunța la toate pentru a participa la o expediție în Antarctica sau, știu eu, pentru a explora Luna. Dar de aici și până la… Bine, dar în cazul ăsta ți-ai fi putut închipui și adineauri că mă încântau mizeriile vieții de șantier, nu perspectiva înfruntării lor, nu tăria necesară pentru asta…

Era puțină sofistică aici, ca în tot modul ei de a gândi de altfel. Dar n-am lăsat să treacă de la mine, față de replica pe care i-o pregătisem.

–Iată-vă deci într-o fundătură: civilizația și aventura nu pot coexista, iar voi la niciuna n-ați renunța!

Îmi și găsisem cu cine să tratez logică! Iuliana n-a stat în fundătură mai mult decât o clipă, exact cât să se dumirească unde se află. În clipa următoare se și repezea să-și spargă o ieșire.

–La urma urmei de ce n-ar coexista?

–Nu știu. Nu eu am spus…

Puțin a lipsit să protesteze și cine știe cât ne-am fi certat de nu găsea și pentru asta o poantă.

–Bine, nu te neliniști! Iau și păcatul ăsta asupra mea, poarta raiului mi-e oricum închisă. Eu am zis. De altfel așa și e, n-ai risca prea mult fiind măcar de acord cu mine. Recunoaște și tu că într-adevăr se poartă cumințenia și conformismul, că suntem în fel și chip îndemnați, încurajați, organizați și uneori constrânși să semănăm, să ne îmbrăcăm toți la fel, să ne distrăm toți la fel, să ne comportăm în orice împrejurare toți la fel, ba chiar să și învățăm toți la fel, adică foarte bine…

– „Dar noi rezistăm ca niște eroi”, te sfătuiesc prietenește să adaugi. Altfel riști să fii infirmată imediat și stupid de niște cataloage neesențiale.

–Serios vorbind, nu prea rezistăm. Dar și ceea ce vi se pare vouă „rezistență” nu-i meritul nostru. Rezistă firea, natura, vârsta. În fața lor nici noi înșine, presupunând că ne-ați convinge pe toți, până la unul, nu putem fi vreodată siguri de victorie. Când nu te aștepți răbufnește ba dorul de ducă, ba naivitatea, ba teribilismul, ba… Și ține seama că răbufnirile sunt de multe ori mai periculoase decât manifestările firești! Zău, mi se pare deasupra oricărei demonstrații adevărul că nu putem renunța la ceea ce e în firea noastră, cum nu putem renunța nici la ceea ce este în firea lumii noastre, a lumii noastre sociale vreau să zic. Iată de ce întrebam și chiar cred că trebuie neapărat căutate cele mai fericite formule de coexistență pașnică…

–Acelea pe care tu le deții și le practici deocamdată pe cont propriu, dacă nu mă înșel!

–Ba te înșeli! Îmi pare nespus de rău că trebuie să-ți refuz un compliment, deosebit de prețios având în vedere cât de galant ești. Dar eu n-am ajuns la nivelul formulelor, din păcate trăiesc îngrozitor, scandalos de empirirc. Nu te uita la câte ți-am spus în noaptea asta, trebuie să-ți mărturisesc că mintea mea lucrează după un regim cu totul special: numai o dată cu gura. Cum tac, cum stă. Ai mai pomenit așa ceva? Acum m-am mai obișnuit cu chestia asta, dar în primii ani de facultate intram în panică înaintea fiecărui examen. Nu eram în stare să-mi spun în gând niciun subiect, colegii mă cam suspectau pentru că pe culoar tremuram și mă văitam, iar din examen ieșeam cu 10. Pare amuzant, dar nu-i chiar așa de vesel. În fond e un defect. Mi se întâmplă, bunăoară, să par suficient de deșteaptă într-o conversație, uneori izbutesc chiar să și strălucesc, dar dacă mi-aș face acum autobiografia ai putea număra pe degete întâmplările în care am dat dovadă de o deșteptăciune măcar egală. Bineînțeles că n-am să-mi fac autobiografia în fața ta, dar țin să-ți atrag atenția că nu glumesc deloc. Și nici n-aș vrea să rămâi cu impresia că mă răsfăț, că mă accept măcar. Nu-mi pot ierta mai ales că folosesc intuiția în locul raționamentului, asta în cel mai bun caz vorbesc, că iau hotărâri în care mă încăpățânez și că în general reacționez cam cum îmi vine. Iar dacă ți-am putut părea posesoarea vreunei formule fericite de viață, dacă s-a întâmplat să-ți par că știu să împac aventura cu o comportare în limitele civilizației noastre, trebuie să-ți mărturisesc cu toată sinceritatea că n-am niciun merit în asta. Totul sau, mă rog, aproape totul se datorează situației mele privilegiate…

Auzi? Situație privilegiată am spus și am să-ți demonstrez.

Mă port într-adevăr „cum îmi vine”, dar dacă purtările mele nu sunt asociale și nu sunt, continui să cred asta dincolo de ceea ce se zice uneori despre mine, o dovadă fiind și faptul că încă mai fac parte din societate… Dacă mă port „cum îmi vine” și totuși social, urban, asta să știi că se datorează casei și mediului în care am crescut. De acolo îmi vin și decența, și loialitatea, și demnitatea, și cultura… Sigur că da, atât cât le am. Dar de acolo îmi vin, am fost crescută în spiritul lor, am crescut cu ele în sânge și e un privilegiu, habar n-ai cum se simte și cum se trădează în orice mediu lipsa de tradiție, prima generație, parvenirea cea mai onestă și mai meritată.

Dar poate că nimic din toate astea n-ar conta pentru că n-aș îndrăzni să mă port „cum îmi vine”, pentru că mi-aș calcula gesturile dacă n-aș avea și un fundamental sentiment de siguranță. Toți îl avem în sensul clasic al zilei de mâine, nimeni nu se mai teme la noi azi că ar putea muri de foame. Dar eu, tot datorită familiei și faptului că m-a făcut așa cum sunt, n-aș pierde din înălțime dacă, ferească dumnezeu, totuși, n-aș absolvi anul acesta de pildă. E privilegiul meu cel mai important, esențial, nu știu dacă mă înțelegi…

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.