Misiune la Medgidia
Luni dimineață am ajuns la Otopeni cam cu o oră înainte de a ateriza avionul de Paris al Air France. Am identificat cei doi șoferi trimiși de fabrică să ne preia și mi-am pus bagajul în portbagajul uneia dintre mașini, ca să nu-l mai târăsc după mine.
Avionul a aterizat cu câteva minute mai devreme, iar colegii au ieșit rapid. Erau patru: Eric, Ziad, Charles (tehnicianul mai în vârstă) și Horia. Ne-am împărțit în cele două Dacii 1300 și am pornit spre fabrică. Pentru Charles a fost chiar o chestie sentimentală să meargă cu o asemenea mașină pentru că primul lui automobil fusese un Renault 12.
Din București am ieșit repede, iar naționala nu era de la aglomerată pentru că sezonul turistic la mare se terminase de mult. Însă la un moment dat Charles aproape ne-a speriat când ne-a cerut să oprim în mijlocul câmpului. Văzuse de fapt o căruță trasă de un măgar și voia să o fotografieze.
–Bine, i-am spus eu, dar am mai depășit o mulțime de căruțe până acum. (Ajunsesem deja pe porțiunea aceea dintre Drajna și Fetești unde soseaua am trece prin niciun sat). De de ai vrut să ne oprim tocmai acum?
–Toate celelalte căruțe erau trase de cai („voiture à cheval” în franceză). Din alea încă mai vedeai chiar și în Franța, când eram tânăr, mi-a răspuns el. Dar o căruță trasă de măgar, n-am mai văzut niciodată. Și trebuie neapărat să o fotografiez.
A făcut rapid câteva poze și am plecat mai departe, trecând după numai câteva minute prin fața barierei peste calea ferată care marca intrarea în satul în care locuiau socrii mei.
La Medgidia am ajuns destul de devreme și toată echipa de conducere a fabricii era încă acolo să ne întâmpine: directorul general, directorul tehnic, inginerul șef și vreo trei-patru șefi de secție și de ateliere. Am discutat despre măsurătorile pe care le vom face și despre oamenii de care aveam nevoie să ne ajute. A urmat o scurtă tură a fabricii, în care am profitat de ocazie să-l întreb pe inginerul șef de cele trei colege de facultate care luaseră repartiție acolo. Toate trei lucrau încă în fabrică, două la laborator și una, cred, la morile brute. Și am aflat și că una dintre ele, chiar colega mea de grupă, se măritase cu un inginer pe care-l știam și care terminase cu un an înaintea noastră.
După ce am terminat turul ne-au dus la cantina fabricii, în separeul de protocol, unde am luat cina, cu multe preparate specific românești, apoi ne-au dus la hotel în Constanța.
Seara am ieșit să ne plimbăm pe malul mării însă, deși fusese frumos și cald toată ziua, o dată cu lăsarea serii briza marină parcă se răcise și ne-a gonit rapid înapoi în camere…
Începând de a doua zi am intrat în rutina obișnuită a unei misiuni în fabrică. Ne-am împărțit în două echipe care, chiar dacă apoi ne-am mai divizat o dată, avea fiecare câte un român, pentru a facilita comunicarea cu ajutoarele locale. Dintre acestea din urmă erau două persoane care vorbeau engleza și acestea au fost repartizate jumătăților de echipe care nu aveau câte un român.
Eu am nimerit cu Ziad și cu Charles pe zona de mori brute și schimbător de căldură, iar Horia și Eric urmau să acopere cuptorul și răcitorul de clincher.
La prânz am mers din nou la cantină, în zona de protocol, iar directorul tehnic și inginerul șef ni s-au alăturat. Colegii francezi au fost uimiți de faptul că oamenii din fabrică, care ne ajutau la măsurători, nu au venit să ia masa împreună cu noi, așa cum se întâmpla în cadrul misiunilor din fabricile franceze. Le-am explicat, doar pentru ei, fară să atrag atenția în vreun fel directorului fabricii, că aici protocolul este mai strict, iar democrația nu a ajuns chiar atât de departe.
Seara, am oprit măsurătorile pe la cinci și jumătate, apoi ne-am schimbat în haine de stradă și am mers tot la cantină pentru cină. Aceasta s-a lungit până spre ora nouă, fiind udată din belșug cu vinuri din Dobrogea, dezlegând limbile, iar la sfârșit, pentru că am avut grijă să le spun să nu-l scoată mai devreme, cu un vinars (pentru că deja nu mai aveam voie să-l numim coniac, mai ales în fața francezilor) de Murfatlar.
Programul a continuat aproape neschimbat în fiecare zi. Vineri ne-a vizitat și directorul tehnic al grupului, domnul Dragomir, cu care am discutat despre fabrică și impresia francezilor despre aceasta la prânz și la cină.
Într-una dintre zile m-am întâlnit și cu una dintre colegele mele de facultate și am stat la povești despre ce făcusem fiecare de la terminarea facultății. Celelalte două erau una în delegație și cealaltă în concediu. Cu Ricky, colega mea de grupă, m-am ciocnit într-o zi prin fabrică, după ce s-a întors din delgație, când mergeam de la un punct de măsurare la altul. Și am apucat să schimbăm doar câteva vorbe în câteva minute.
Sâmbătă programul a fost scurt. Așa ne rugaseră cei din fabrică să facem. Pentru că programaseră o excursie pentru după-amiază. Și ne-au dus mai întâi la Adamclisi și apoi în cramă la Murfatlar la o degustare de vinuri, unată de cină. Vinurile au fost foarte apreciate de colegii francezi, mai ales cele seci…
Duminică dimineață ne-au luat de la hotel cu mașinile și ne-au dus la Tulcea. Iar de acolo, cu un vaporaș închiriat am dat o tură prin Deltă. Am făcut o pauză pentru un prânz pescăresc la Crișan, iar totul s-a terminat cu o cină, tot cu pește proaspăt pescuit, la Tulcea. Seara am ajuns mai rupți de oboseală la hotel la Constanța decât după o zi de muncă și am sărit peste obișnuita plimbare pe malul mării și prin oraș, ducându-ne direct la culcare…
A doua săptămână a decurs pe același tipic. Joi, în ultima zi de muncă, pentru că vineri era ziua de întoarcere în Franța pentru colegi, a venit din nou domnul Dragomir, de data asta însotit și de ceilalți trei directori temici din fabrici. La un moment dat l-am văzut pe directorul de la Medgidia șoptindu-i ceva la ureche domului Dragomir, iar acesta, imediat după aceea, a propus amânarea celei de a dona misiuni, cea de la Târgu-Jiu. Eric, care era coordonatorul ambelor misiuni, și-a consultat agenda și a spus că singura posibilitate este o amânare de trei săptămâni. Și așa a rămas. Mie personal această amânare nu mi-a convenit deloc și chiar i-am reproșat aacest lucru directorului tehnic de la Medgidia, cu care mă împrietenisem după prima vizită a lui la Paris.
–Bogdane, în una dintre săptămânile în care voi trebuia să fiți la Târgu-Jiu, noi vom veni în Ranța. Ce voiai să venim la Paris și tu să fii în România și să nu mai facem o seară românească la voi în apartament?
Și așa a rămas! Din păcate, în urma amânarii, misiunea de la Târgu-Jiu urma să aibă loc la trei sau patru zile după întoarcerea mea definitivă în România, așa că ratam încă o întoarcere acasă, iar participarea mea la misiune devenea incertă.
Însă cum adesea socoteala de-acasă nu se potrivește cu a din târg, nici ei nu au mai venit la Paris, așa că tot aranjamentul s-a dovedit a fi pierzător pentru toată lumea…
Vineri am plecat cu toții spre București, însă eu am rămas la intrarea în satul socrilor mei, la bariera de cale ferată. Le explicasem colegilor că mă întâlnesc cu soția acolo și voi petrece weekendul la socri. Iar întoarcerea la Paris era programată pentru duminică seara, ca să lungesc un pic această vizită acasă.
Au tot insistat să mă ducă până în fața casei, dar am reușit în cele din urmă să-i conving că nu e nevoie. Atâta mi-ar fi trebuit să se trezească soacră-mea cu o gașcă de francezi la poartă! Mai ales neanunțați… Că nu mă mai spăla nimeni după aia!