Blog

Reluasem exact de unde mă întrerupsese ea, îmi supravegheam glasul și intonația cu strășnicie, m-am străduit și sper să fi reușit să fac neobservată explicația ei. Cert e că m-a lăsat să citesc, din fotoliu, toată întâmplarea. Până la sfârșit: „Cum vezi, domnișoară, eu am plătit – pe mine m-a costat pedeapsa pe care din păcate o meritai”.

–Ca și când pe mine nu m-ar fi costat! Ca și când, într-adevăr, meritam vreo pedeapsă! Pentru ce? Pentru că nu-i sărisem de gât? Pentru că nu-i declarasem dragoste veșnică îndată după ce făcusem cunoștință? Pentru că…

–Pentru că tot timpul te-ai eschivat printre teribilisme și ifose! Pentru că ai ținut mai mult să pari interesantă decât să te arăți, cu sinceritate, așa cum ești!

–Eu asta sunt. Și nu par decât așa cum sunt. Sau invers, cum vrei s-o iei.

–În cazul acesta n-ai de ce te plânge.

–Nici nu m-am plâns!

–Scuze: se vede că am înțeles eu greșit regretele, reproșurile, nostalgiile, ironiile și tot ce ți-a mai inspirat în seara asta Mișa.

Undeva spre mijlocul camerei, poate exact la jumătatea distanței dintre canapea și fotoliu, temperatura aerului va fi săltat în minutele următoare până în preajma incandescenței. La un moment dat mi s-a părut chiar că aerul începuse să fiarbă, ca vara pe arșiță, dar trebuie să fi fost doar oboseala privirilor noastre fixe, care se ciocneau acolo. Da, da, oboseala trebuie să fi fost, îndată după aceea înverșunarea a început să scadă, ochii s-au întors în orbite, pornirile ucigașe au prins să se convertească în zeflemea.

–Așa… Va să zică te-ai răzbunat… Suntem chit. Acum ce facem: citești mai departe sau…

–Sau?

–… sau ți-e de ajuns cât ai aflat?

–Am să citesc mai departe, bineînțeles. Nici nu mi-a de ajuns cât am aflat și nici nu m-am răzbunat cumsecade.

–Și eu, care mă temeam că nici răzbunarea nu te mai frige, nici curiozitatea nu te mai chinuie! Mi-era chiar teamă că mă vei da afară tocmai acum, când am prins gustul jocului…

Dacă aș fi fost Cel de sus, să pot ști ce-i umbla Iulianei prin minte, fraza aceasta din urmă ar fi trebuit s-o înțeleg așa: „Mi-era teamă că mă vei da afară tocmai acum, când îți pun la cale o cursă strașnică…” Dar eu fiind unul din cei de jos, am luat cuvintele ei așa cum se aud, temându-mă doar că Iuliana, luând totul în joacă, ar mai putea regiza vreo glumă penibilă ca cea de adineauri. Drept care m-am dat încă o dată pe mâinile ei, legat cobză:

–Uite ce e… Hai să ne înțelegem: nu-i niciun joc la mijloc, după cum n-a fost vorba de vreo răzbunare. Unde suntem de acord – suntem, unde nu – ne putem certa până în pânzele albe. Dar dacă luăm totul în joacă se cheamă că irosim bunătate de noapte.

–Vrei să te cred?

–Bineînțeles.

–Atunci încearcă să-ți amintești: când ai observat că-mi place să mă exchivez printre teribilisme și ifose, înainte sau după?

–Înainte.

–Și de ce nu mi-ai spus-o pe loc?

–Nu s-a ivit prilejul.

–Aha!

–Râzi tu, râzi, dar dacă perseverezi în a-mi oferi prilejuri ai toate șansele să mai auzi câteva adevăruri la fel de puțin măgulitoare.

–Uite, cu asta m-ai dat gata: citește! Nu știu câți ar îndrăzni să opteze pentru o discuție sinceră, când li se oferă ca alternativă o asemenea discuție serioasă.

– „Elevă de premiul întâi cu cunună, studentă de zece, nu i se încredințase totuși…”

Cu ambiția asta, a fiecăruia, de a avea ultima replică n-am fi scos-o niciodată la capăt. Ei, vârsta n-avea de unde să-i ofere înțelepciune, iar unul din doi trebuia să se arate înțelept. Am riscat eu. Curând s-a văzut că nu fusese decât riscul inițial. Mulțumită întâi că rostise ea ultima ironie, apoi din ce în ce mai interesată de ceea ce-i citeam, Iuliana a revenit poate fără să observe la seriozitatea meditativă de dinainte.

24 mai

E de la sine înțeles că o noapte atât de plină nu poate fi transcrisă tot într-o noapte. În asta și stă, cred eu, imperfecțiunea și perfecțiunea literaturii față de film. O noapte filmată durează, oricând și pentru oricine, tot o noapte; în vreme ce o noapte descrisă…

Și totuși nu-i de înțeles chiar așa, de la sine. Vorbim într-adevăr mai repede decât scriem, constat însă că nu numai și nu în primul rând operația mecanică a mâinii dublează și chiar triplează durata unei conversații, să zicem. Rememorarea pur mentală, departe de stilou și de hârtie, tot dilată realitatea odată trăită.

De ce? Și cum?

La dracu! Astea-s probleme pentru alții sau, mă rog, pentru altă dată. E cazul să fiu mulțumit că în a treia noapte mă apropii de jumătatea nopții cu Iuliana și să nu-mi mai complic existența.

– „… i se împăienjeniseră ochii de somn, ne-am înduioșat și am glumit pe seama rezistenței ei la plictiseală – ne îndemna chiar ea să glumim, cu cât nega mai vehement că s-ar fi plictisit…”

–Dă-ți seama cât de puțin mă cunoștea! Eu niciodată n-am sacrificat politeții, adevărul. Tocmai asta nu-mi iartă nici prietenii, că procedez întotdeauna invers…

– „… a trebuit să pornim totuși spre casă. Ce-ați căutat voi la Hunedoara? ne-a întrebat…”

–Dumnezeule, ce-a mai ieșit și din această întrebare nevinovată!

M-am oprit. Începusem să simt sau, mă rog, să ghicesc când trebuia să aștept. De data asta și Iuliana a ținut să mă avertizeze.

–Fii atent, are să-ți meargă drept la inimă ceea ce se afla sub întrebarea aceea nevinovată. Pe care nici Mișa, nici Oprea n-au înțeles-o. Și nu se află în caiet subiectul, cu Mișa n-am mai apucat să discut…

Și dintr-o dată a început să râdă. A izbucnit în hohote exact „pe nepusă masă”, cum foarte bine se zice.

–Cu voi, cu Mișa și cu tine, am ajuns să-mi văd și eu visul cu ochii: parcă aș fi pe scenă, într-o piesă, zău așa. Mereu discuții, discuții și iar discuții. Dialog. Chiar și ceea ce nu ajunge la lumina scenei, fie că nu merită, fie că nu s-a petrecut, tot dialog este. Conversație, discuție, schimb de idei sau doar de cuvinte… Nu ți se pare ciudat că între noi nu există decât relații dialogate? Că într-o eventuală transcriere n-ar exista decât replici și indicații de rostire sau de decor? Rar, îngrozitor de rar, indicații de mișcare în scenă. Minime și acestea: „după care se duse pe fotoliu”, „își răvăși părul”, „tuși”… gândește-te bine, nu-i totuși ciudat că orice acțiune la care am putea participa, orice acțiune care apare la un moment dat iminentă se amână, se amână până devine încă o discuție sau nici măcar atât? Cum vezi, discut… Of, iar verbul ăsta! În fine, precum vezi, discut cu tine absolut sinceră, fără să țin seama că mă aflu în camera ta și că se apropie zorii. Spune-mi, nu ți se pare ciudat că nu putem comunica decât așa, conversând?

Dacă-i adevărat că a visat să se facă actriță, atunci n-avem decât să regretăm cu toții că n-a ajuns. Ar fi fost mare! Eu unul, nu-i pot măsura decât acum talentul, în lumina sfârșitului. Dar când îi ascultam vorbele m-ar fi scandalizat orice insinuare de această natură, eram prizonierul tristeții din glasul ei, i-am și venit în întâmpinare cu aceleași (ziceam eu „aceleași”) bune intenții.

– „Ciudat”! Recunoaște că-ți place ție cuvântul, de aceea îl folosești atât de des. Unde merge și unde nu merge. Eu nu văd nimic „ciudat” în faptul că doi intelectuali, doi oameni inteligenți, comunică prin cel de-al doilea sistem de semnalizare chiar când se află singuri într-o cameră, noaptea. E tocmai un semn de superioritate!

Am notat tot, conștiincios, ca un fel de auto-flagelare. Lua-m-ar dracu, idiot am mai putut fi! Și culmea e că a trebuit să aștept dimineața pentru a-mi da seama! Încaltea nu i-am povestit și nopțile mele pe teren, când mi se întâmpla să dorm în aceeași mizerabilă cameră oficială cu „tovarășele de la U.F.D.R.” Măcar să-i fi apărut, din punctul ei de vedere, pe de-a-ntregul ridicol.

–Da, „superioritate” se cheamă asta… Depășirea condiției animalice.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.