Blog

–Ia-le!

Pusese într-adevăr trei popi!

În mijlocul hazului, care de obicei însoțește asemenea momente, în timp ce împerecheam cei patru popi, Mișa zâmbea triumfător.

–Doar ți-am spus că nu-mi plac aventurile!

Ce să-i mai explic?! În clipa aceea zâmbetul lui triumfător mi s-a părut jalnic, înduioșător, în clipa aceea am intuit până la cele din urmă consecințe toată austeritatea codului vostru de conduită. Eu îl așteptam să îndrăznească, îl așteptam să mă facă să uit de mine, iar el, dumnezeule, el nu putea uita de el și de principiile lui sănătoase nici măcar într-un simplu joc amuzant! El pur și simplu nu se putea juca, nu știa, nu voia. Vezi, doamne, nu era principial și nu mă mir că și-a reproșat mai târziu asemenea momente de ușurătate! Și eu, care îmi închipuisem cu naivitate că l-aș putea ajuta să îndrăznească invitându-l la o plimbare în doi! Mă mai și supărasem! Ce rost avea să mă supăr?

Să nu-ți închipui că în momentul acela l-am iertat. Nici nu putea fi vorba de așa ceva. L-am înțeles. Am înțeles că acest contratimp va fi veșnic între noi, că mereu va ajunge târziu, prea târziu și până la urmă ar putea chiar să-mi reproșeze că mă mișcam mult mai repede ca el. Dar toate acestea le-am înțeles așa, învăluite într-o ciudată undă de duioșie: erau cu adevărat defecte, dar defectele formației lui erau doar consecințele cinstei absolute pe care și-o impusese în raport cu anii furtunoși ai adolescenței și primei lui tinereți.

Cum să-ți spun… Uite: am crezut, îmi place să cred și acum că nu era o imobilitate din naștere, că avea inteligența necesară unui alt mod de viață, mai dezinvolt, mai puțin încruntat între alb și negru, mai modern…

–Și ți-ai propus să-l reeduci!

Eram gata să izbucnesc în hohote numai formulând o asemenea presupunere: Mișa în curs de reeducare jemanfișistă! Mișa față în față cu pedagogia Iulianei! Mișa…

Dar Iuliana se împotmolise într-o zodie a seriozității meditative, abia a reușit să zâmbească.

–Nu. Așa ceva numai vouă v-ar fi putut trece prin minte. Mare minune dacă nu v-ați gândit deja în ce mă privește.

–Eu, unul, mărturisesc că da: m-am gândit.

–Ei vezi?!

–Dar m-am răzgândit. Ai arăta îngrozitor purtând taioare sobre și rochii fără decolteu, coc și ochelari. N-ai mai fi tu. Și-ar fi păcat: am început să descopăr că ai un farmec aparte așa, rebelă, non-conformistă…

–Găsești?

Vorbeam serios, aproape solemn. Drept care m-a supărat cochetăria ei zeflemitoare. Ca și când aș fi fost incapabil să apreciez un farmec ca al ei, ca și când aș fi fost un „tovarăș de la raion”, gata să compar nivelul de conștiință cu centimetrii fustei.

–Ai să te miri și poate nici n-ai să mă crezi. Dar undeva ne întâlnim: m-au întristat întotdeauna înțepenirea în litera unui principiu, dogmatismul de orice fel. Nu le pot suferi!

M-a cercetat câteva clipe ca pe un suspect, încrețindu-și dizgrațios fruntea. La capătul lor, al clipelor, mi s-a părut că promovasem acest examen al încrederii. Fapt este că Iuliana s-a întors pe canapea, lângă mine.

Vorbisem serios, repet, mă suspectase cu aerul cel mai firesc din lume și se întorsese lângă mine fără urmă de zâmbet. De unde dracu să fi bănuit că tocmai vorbele mele i-au oferit prilejul! Cum mi-ar fi putut trece prin minte că din momentul acela, din momentul în care eu începeam s-o iau în serios, exact din același moment ea pornea să urzească în jurul meu o cursă infernală!

–Nu, nu mă mir. Te persecută și pe tine câteva idei fixe, faci ce faci și te întorci la ele ca Mișa la cele două subiecte de ceartă. Ai totuși altă fire și mai ales pari gata să iei lucrurile așa cum sunt, fiecare cu valoarea și dimensiunile lui…

Când a tăcut s-a așezat peste noi o liniște stânjenitoare, din ce în ce mai stânjenitoare cu cât se prelungea. Caietul rămăsese între noi, deschis și cu fața în jos – o pată verde pe roșul cărămiziu al canapelei. S-ar putea să-l fi privit amândoi o dată: Iuliana l-a ridicat și mi l-a dat tot așa cu fața în jos, deschis. Apoi s-a ghemuit, cu picioarele sub ea, mai aproape de mine, dar fără să-mi mai atingă umărul. Și toate astea în liniștera care dura amenințător, într-o liniște de-mi țiuiau urechile.

– „Erau s-o găsească zorii în cabina mea, de-a latul patului, cu capul pe umărul meu, tot povestindu-mi despre un accident din care cu un an înainte scăpase cu viață ca prin minune. Iar eu am tăcut cu înverșunare până a plecat, temându-mă, ca și Iuliana, că deschizând gura nu-mi voi putea opri vorbele mari și frumoase…”

Rămăsesem cu caietul în mână, tăcerea nu mai putea dura – ceva tot trebuia să fac. S-a nimerit să-mi pice ochii tocmai pe alineatul acesta nefericit! După primele cuvinte știam că-l mai citisem și că era ultimul pe care s-ar fi cuvenit să-l recitesc într-o atmosferă ca aceea. Dar nu mai puteam da înapoi, cine știe ce-ar mai fi ieșit întrerupându-mă cu un:

–A, am mai citit asta!

Așadar m-am înverșunat să citesc conștiincios, cu intonații chiar, până la ultimul punct, unde m-am oprit. De ce dracu m-oi fi oprit tocmai acolo?!

–Ei bine – a oftat Iuliana – cât am stat așa, de-a latul patului, cu capul pe umărul lui, l-am tot așteptat să mă sărute. Ca o proastă l-am așteptat, ore în șir, în vreme ce el, auzi, avea cu totul alte probleme: nu îndrăznea să deschidă gura! „Vorbe mari și frumoase”! Nu îndrăznea să-mi debiteze!

O ascultam și nu îndrăzneam s-o mai privesc.

–Ajunsesem pur și simplu să pariez cu mine însămi, din sfert în sfert de oră: speranța, contra convingerii că nu va îndrăzni!

Și dintr-o dată, a bufnit într-un râs neașteptat și fără rost:

–Până în ultima noapte Mișa a crezut că nu știu să sărut! Despre asta a avut curaj să scrie?

A tăcut, parcă așteptând.

–Nu, n-a scris.

–Aha!… Uite, ideea asta tot el mi-a dat-o, prostul, îndrăznind abia când nu mai avea rost și după aceea insistând, amenințând…

Despre Mișa discutam, era din ce în ce mai stingheritor să discutăm despre el.

–Hai, citește!

Ce glas, doamne, cu ce glas m-a îndemnat să citesc mai departe!

– „Îi străluceau ochii a uimire, a încântare, nu mai știa să vorbească. Aș fi sărutat-o, i-aș fi strivit buzele îndrăgostindu-mă definitiv de n-ar fi fost în stare să se împotrivească iar…”

–Vezi?

Îi străluceau ochii, altceva n-am mai avut când să văd. Am uitat totul (trebuia să uit totul),  m-am aplecat spre ea s-o sărut.

–Nu…

Mă așteptase, a spus „nu” abia în ultimul moment, abia după ce s-a ferit. Nu m-am putut opri decât cu fața în spătarul canapelei. Râdea: de când mi-o pregătise! În primul moment am aruncat caietul, gata să încep o luptă penibilă. Dar Mișa luptase înaintea mea, tocmai citisem. Și am plecat după caiet.

–… nu asta trebuia să vezi – și-a încheiat Iuliana propoziția, fără nimic deosebit în glas. Așa, de parcă „asta”, adică ceea ce mă îndemnase să văd și să fac n-ar fi privit-o câtuși de puțin. Tu singur mi-ai spus că vrei neapărat să afli cum a fost, pentru asta sunt aici și tocmai asta voiam să-ți arăt: vezi? Iar n-a îndrăznit, iar a ratat…

– „… înecând totul în penibil. Mi-am ascuns fața în poala ei și imediat…”

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.