Blog

Nu bănuiam pe atunci, n-aveam de unde, și aici am greșit, recunosc, că Mișa se încurca așa, în complexe, nu numai cu mine. Aveam pe atunci impresia că toate ni se trăgeau de la faptul că eram prea mult timp împreună, cam 20 de ore din 24. Aș fi jurat că tocmai ambianța de excursie, prezența atâtor oameni în jurul nostru, relațiile „de servici” care ne apropiau și mai mult – tocmai ceea ce putea fi un avantaj îl împiedica pe Mișa să se poarte firesc. Eram convinsă că toate complexele lui, pe care atunci, la început, abia le bănuiam, însemnau de fapt ascunzișuri, scrupule, intimidări stângace și inutile.

Iar mie… Mie îmi plac poveștile simple. Sunt infinit mai frumoase. Și mai curate, mai pure, chiar dacă nu par întotdeauna așa.

Voiam, așadar, să-l ajut, să-i ies înainte, să-l scot dintr-o atmosferă care mi se părea, cum spun, că-l stânjenește. Aceasta a fost întâlnirea de la Căpitănia din Sulina. Mai bine zis asta am vrut să fie, de aceea am plecat mai devreme de pe vas, de aceea „m-am gătit”. Și dacă e să spunem lucrurilor pe nume, până la capăt, adevărul este că de mult, din liceu poate, n-am mai simțit ca atunci, la Sulina, emoțiile unei întâlniri. Întâmplându-se (prin absurd, pentru că practic era imposibil), întâmplându-se să nu ne întâlnim, nu știu ce s-ar fi ales de mine în după-amiaza aceea!

Când l-am zărit așteptându-mă, când am observat că și el făcuse pregătiri speciale, că se „gătise” și el, când l-am mai văzut și cercetându-și ceasul, nerăbdător… Cum să-ți explic? Amintește-ți, vei fi avut și tu cândva, de mult, o întâlnire care a fost prima.

În fine!

Mi-a sărutat mâna ceremonios, cu o galanterie exagerată și în momentul acela bineînțeles că s-a ales praful de fiorii, emoțiile și candoarea întâlnirii. Nimic nu înțelesese Mișa, continua să parodieze, iar eu sperasem că se va purta simplu, firesc, bărbătește… La urma urmei recunoaște, nu-l puteam lua eu de mână, nu-l puteam îmbrățișa eu. Ce-ar fi zis, cum m-ar fi privit, dumnezeule, dacă i-aș fi sărit de gât tocmai când era mai mândru de înălțimea pe care se pricepea s-o pună între el și asemenea micimi omenești!

Aflu abia acum că plecând de lângă pescador…

În realitate, de lângă pescador am plecat furioasă, exact din momentul acela am renunțat la toate tentativele de a mă apropia prea repede. Era și timpul. Eram caraghioasă, eram ridicolă: eu îi făceam curte, eu îi prindeam mâna ca din întâmplare, eu îmi apropiam tâmpla de brațul lui, eu îi zâmbeam tandru, iar el, el… Ai văzut cum lua totul: îmi legăna mâna de trei ori și-i dădea drumul, mă prindea de umeri și imediat zâmbea superior, își dădea ochii peste cap parodiindu-mi zâmbetele… Nu, degeaba se teme! Nu i-am văzut ochii strălucind, transfigurarea i-a trecut neobservată ca și timiditatea, iar de tandrețe n-a fost niciun moment vorba.

Cât despre tangourile acelea… Doamne, cât m-au jignit! Muzica era un pretext, îl simțeam… Pentru că între timp începuse să mă dorească, închipuiește-ți! Și îl simțeam că mă dorește, profita de dans ca să mă strângă în brațe, indecent aproape, de față cu toți excursioniștii, după ce toată după-amiaza, o după-amiază întreagă îl așteptasem, doar că nu-l trăsesem de mână să mă îmbrățișeze, să mă mângâie. Îngrozitoare senzație! Să te simți doar posesoarea unui sex râvnit, un excitant fără identitate! Cum puteam, spune-mi, cum puteam accepta să mă sărute? Cum aș fi putut lua de bune vorbele care se spun singure și nu valorează nici cât efortul cerut pentru rostirea lor în astfel de momente? Și după aceea, după ce vă trece, vă mai mirați că nu cred, că nu pun niciun preț pe vorbele mari și frumoase, pe șoaptele languroase, pe sentimentele care pretind că se exprimă astfel!

Zău, să nu-ți închipui cumva că-i pun la îndoială sinceritatea. Dimpotrivă. Îmi place chiar să-l cred. Nu știu bine cum, dar sunt de-a dreptul reconfortante însemnările. Într-un fel ne reabilitează, pe Mișa ca și pe mine, doar împreună am trecut prin momentele acelea îngrozitoare. Rămâne totuși de neînțeles, aproape de necrezut, acest contratimp care ne-a făcut să trecem unul pe lângă celălalt și să rămânem străini în după-amiaza de la Sulina. Poate că totul, tot ce a urmat, s-a hotărât atunci.

Dacă observi, e pentru a doua oară când spun așa. „Tot ce a urmat s-a hotărât atunci.” Și s-ar putea să nu fie ultima oară. De fapt, după fiecare din serile noastre ți-aș putea spune la fel, aproape toate au avut posibilitatea să le hotărască pe celelalte, să schimbe un sfârșit care începuse încă din prima seară și nu știu dacă voi înțelege vreodată de ce n-am reușit să comunicăm, de ce n-am reușit să ne întâlnim în niciuna din serile noastre.

După ce Iuliana a tăcut, a stăpânit o liniște grea, tristă, îndurerată chiar – ca un moment de reculegere. O reculegere cel puțin bizară, acum observ: regretam de fapt amândoi sfârșitul unei povești fiind de fapt împreună, după miezul nopții, singuri. Și toată întâlnirea noastră, destul de echivocă până în acel moment, se datora „răposatului”.

Tăcerea totuși dura, eram triști, sincer îndurerați.

Când n-am mai putut suporta liniștea, am luat iarăși caietul: „Din port, până la plajă sunt…”

–Și, totuși, din însemnările lui lipsește ceva. În aceeași seară, pe covertă, înainte de a coborâ în cabină, s-a mai întâmplat ceva. Mișa n-a notat, poate că nici nu-și mai amintește, tot ce se poate, dar fără discuția aceea n-aș mai fi ajuns în cabina lui. Atunci, ca și în celelalte seri ale excursiei. Niciodată.

Mă tem că n-ai să înțelegi.

Trebuia să fi fost acolo – așa, povestită…

Uite: se zice și toți știm, știm foarte bine cât de puțin ne trebuie pentru a aprinde un foc. Un foc de paie ca și un incendiu. Și uneori chiar nimic nu ne trebuie, nici măcar o scânteie, e de ajuns să existe ceva de ars sau pur și simplu dorința de a arde. Poți afla toate aceste „adevăruri profunde”, pur și simplu ascultând orice program de muzică ușoară. Dar niciun cântec, de la tango la twist, nu suflă măcar un cuvințel despre celălalt subiect: cât de puțin ne trebuie pentru a stinge un foc, un incendiu ca și un foc de paie. Se întâmplă chiar ca amănuntul să fie pur și simplu insignifiant, invizibil cu ochiul liber și atunci nimeni nu mai înțelege nimic, nici cei în cauză: oare ce s-a întâmplat? Iar astea nu-s decât extremele, între ele se află un adevărat imperiu al amănuntelor care hotărăsc totul. Viața sau moartea, fericirea sau nefericirea, bucuria sau tristețea, împlinirile sau refulările…

Fac filozofie, iartă-mă, am călcat în grădina ta.

–Continuă, continuă, filozofia asta îți vine oricum mai bine decât cealaltă.

–Cealaltă?

–Da: „o viziune cinică a sentimentelor” cum i-a zis Mișa. Adu-ți aminte: „Există destule mijloace moderne pentru producerea plăcerilor auditive…”

–Dar e una și aceeași filozofie!

–Așa… Mă rog, se poate. În cazul acesta ai și precursori iluștri.

N-a înțeles, nu știa filozofie, a trebuit să-i explic. Apropo: e foarte interesant: în ochii ei, în ochii celor de vârsta ei filozofia are mai mult preț decât avea pentru noi, la 20 de ani. E vorba, bineînțeles, nu de „știința celor mai generale legi”, ci de acea înțelepciune a tuturor timpurilor și a fiecărei epoci pe care omul de pe stradă continuă să o subînțeleagă în spatele cuvântului. Noi o refuzam, e adevărat, ceea ce nu spusese Marx sau Lenin și nici măcar nu fusese citat de ei, ceea ce nu era nici economie politică, nici socialism științific, nici materialism dialectic și istoric aproape că nu merita să fie cunoscut. Suntem totuși chit, dacă asta poate fi o consolare. Pentru că și ei confundă filozofia cu reveriile intelectuale, în cel mai bun caz, iar cel mai adesea cu cozeriile „subtile” inspirate de o cafea.

I-am explicat, așadar, ex-catedra:

–Toți marii filozofi care au construit sisteme îți sunt precursori, în cele din urmă toți s-au contrazis. Dacă nu în idei, măcar… ș.a.m.d.

–Și eu?

–Tu… Tu faci apologia unui sentiment pe care mai adineauri, în principiu, nici nu voiai să-l recunoști. Mi-ai explicat cum Mișa ți-a ignorat odupă-amiază întreagă un sentiment căruia, tot în fața lui, îi refuzai cu înverșunare însăși existența. Îmi vorbești în cunoștință de cauză, cu o competență pe care n-ar trebui s-o ai de vreme ce n-ai iubit niciodată. Ba, mai mult…

–Încetează.

De fapt, în momentul acela cam epuizasem contradicțiile care mă interesau. Dar aș fi improvizat, pur și simplu aș fi inventat contradicții în continuare – observasem cum deruta Iulianei creștea de la una la alta.

–Încetează! Eu nu ți-am vorbit despre sentimente, ci despre stări de spirit. N-am fost îndrăgostită de Mișa! În seara aceea, la Sulina, ar fi fost și prea devreme. De altfel, numai dragostea este un sentiment, starea inițială de îndrăgostire… Zău, nu mă sili să intru în amănunte pe care abia am izbutit să le evit!

N-am silit-o, bineînțeles. Dar nici acum, mărturisesc, nu înțeleg despre ce amănunte putea fi vorba.

Am tăcut, i-am respectat reveria, am așteptat.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.