Blog

Nu a trecut decât o jumătate de săptămână, fară prea multe evenimente, până când m-am urcat iar la volan pentru un nou raid, mai scurt de aceastădată, un simplu sfârșit de săptămână, pentru a vizita Bretania și Mont-Saint-Michel, care se află, geografic vorbind, în Normandia.

De data asta mașina a fost un Fiat Uno, cu care am reușit să prind cea mai mare viteză dintre toate cele trei mașini ne care le-am avut închiriate adică 170 km/h. Celelalte două mașini au fost Ford Fiesta și Peugeot 104.

Și din nou i-am luat dis-de-dimineață de acasă pe Traian și soția lui și după o călătorie rapidă, pe autostradă, de trei ore și jumătate am ajuns la Vitré pentru a vizita castelul local.

Vitré este orașul breton care nu s-a schimbat prea mult față de timpurile de demult. Fortificațiile și străduțele au rămas aproape neschimbate în ultimii 500 de ani.

Construit pe un pinten ce domină valea râului Vilaine, castelul este un exemplu tipic de construcție medievală. Din cel mai înalt punct, unde am ajuns urcând 82 de trepte, am avut o vedere superbă asupra orașului și a văii. Nu și asupra primăriei, pentru că aceasta se află, de fapt, în interiorul fortificațiilor… .

De aici am plecat repede spre Fougères, una dintre cele mai formidabile fortărețe, care totuși a fost cucerită de nenumarate ori… Zidită pe o stâncă, în interiorul unei peninsule formată de meandrele râului Nançon, transformată de fapt în insulă printr-o deviere a apei, cetatea, cu cele 13 turnuri, putea asigura o apărare eficientă a frontierei bretone. Nu a ajuns până la noi punctul cel mai înalt al fortăreței – donjonul, dar în rest este aproape neatinsă.

La Mont-Saint-Michel am ajuns un pic după prânz și am parcat mașina în zona inundabilă de la baza digului, de unde, conform plăcuțelor de avertizare scrise cu cretă, trebuia să o luăm înainte de ora 16, ca să nu ne-o ia apa. De-acolo am început să urcăm se strada care se înfășoară în jurul „muntelui”, până sus la mănăstire. Am străbătut multimea pestriță de turiști, am intrat în magazinele de suveniruri, în cafenele și restaurante, am admirat casele vechi, străduțele pavate cu piatră, iar sus, după ce am vizitat și mănăstirea, ne-am tras sufletul și ne-am bucurat de priveliștea magnifică asupra oceanului și a intersecției între regiunile Normandia și Bretania. Ne-ar fi plăcut să stăm mai mult și să vedem cum acest deal se transformă într-o insulă, însă nu puteam risca să rămânem fără mașină și să mai și plătim daune companiei care ne-o închiriase!

Când am coborât apa începea să băltească, dar nu ajunsese încă până la mașini. Am plecat repede și ne-am oprit aproape imediat pentru a vedea barajul și faimoasa uzină care folosea pentru producerea electricității forta mareelor. Din păcate, nicio intervenție umană nu rămâne fără consecințe. Costurile dragării estuarului blocat de baraj, pentru a preveni colmatarea sa, deveniseră mai mari decât veniturile din electricitatea produsă.

După estuarul Rance am intrat cu adevărat în Bretania și am urmat drumul de coastă pe la Le Vivier-sur-Mer, Saint-Benoît-des-Ondes, Cancale și până la Pointe du Grouin, de unde într-o zi senină poți vedea aproape cu ochiul liber insulele Canalului.

În Cancale am avut o experiență, aș numi-o acum, suprarealistă, când toate plăcile de orientare în franceză au dispărut, fiind înlocuite cu o limbă necunoscută care ni se părea că nu seamănă cu nimic. Erau de fapt în bretonă, o limbă celtică, înudită cu galeza și irlandeza. Și tot aici am văzut primii megaliți din perioada celtică (menhir – vă mai amintiți pietrele alea mai pe care le tot căra în spate Obelix?).

Am continuat apoi pe coastă, bucurându-ne de priveliștea oceanului până la Saint-Malo, portul corsarului francez Jean Bart, devenit la noi pseudonimul scriitorului Eugeniu P. Botez. Aici am coborât în portul turistic, ne-am plimbat pe diguri, pe străzi, dar n-am reusit să vizităm și castelul.

 Întunericul ne-a gonit și ne-a trimis să dormim la Dinan, orășel din care, din păcate, nu am apucat să vedem mare lucru pentru că dimineață ne-am grăbit să ajugem înapoi pe coastă, la Dinard, și de acolo, cu opriri scurte pentru a reuși să mai vedem și altceva decât șoseaua și oceanul (eventual alți megaliți sau menhire), am continuat raidul pe la Cap Fréhel, Saint-Brieuc, Paimpol, Perros-Guirec, Plestin-les-Grèves, Plougasnou și până la Morlaix. Am fi mers mai departe, dar era deja foarte târziu și ne aștepta un drum de întoarcere de aproape șase ore până la Paris.

A existat totuși și un avantaj al întârzierii pe malul oceanului. Când am ajuns în regiunea pariziană, toate bușoanele se terminaseră demult și am intrat în oraș rapid, fără prea mult timp pierdut…