Blog

Eu tocmai discutam cu ea, cu Ileana Cosma, fostă colegă de grupă, colegă de catedră, acum și locțiitoarea secretarului organizației de partid. Am fost singurul care nu m-am temut și continui să fiu singurul care nu mă tem (în toată facultatea!) de ceea ce aș numi „principialitatea ei agresivă”. N-are rost să intru aici în detalii, relațiile dintre noi sunt destul de curioase, întâi „m-a demascat” într-o ședință, apoi s-a îndrăgostit de mine și a sfârșit prin a mă socoti (greșit, complet greșit!) drept un om foarte asemănător ei. „Principialitate agresivă” e totuși definiția cea mai cuminte a caracterului ei. Discutam așadar cu Ileana în cabinetul șefului de catedră, ușa spre cealaltă încăpere era deschisă și Ileana, auzind, a trecut dincolo înainte să fi fost chemată.

–Eu sunt tovarășa Cosma.

Mi s-a părut întotdeauna definitorie pentru un anumit gen de oameni folosirea formulelor impersonale de politețe față de ei înșiși. „Eu sunt tovarășa Cosma”! În ce-o privește pe Ileana, cel puțin, nu m-aș mira aflând că nici în intimitate nu-și spune pe nume, direct, că adresându-se propriei înfățișări (în oglindă, de pildă) folosește tot pronumele de reverență. „Ați dormit foarte bine, tovarășă Cosma, arătați excelent”, „Mă numesc tovarășa Cosma”, „La telefon tovarășa Cosma”, „Iubitule, tovarășa Cosma vrea să te sărute”.

–M-ați chemat.

–Eu?

Iată, totuși, că nu folosește și pluralul majestății.

–Sunt studenta Iliescu, de la Geografie.

–Și te-am chemat eu?

–Mi-ați telefonat dimineață la 9, voiați neapărat să discutați cu mine.

A adus-o în cabinet, a așezat-o pe un scaun, Iuliana a tresărit când a dat ochii cu mine. Eram ultimul om pe care și-ar fi putut închipui că-l va întâlni aici. De când ne împrietenisem avusesem grijă să evit orice discuție despre mine, în mintea ei cele două nume ale mele nu avuseseră cum să se întâlnească.

Convorbirea a fost penibilă, am ieșit pe culoar înainte de a se sfârși. Cineva (cine?) telefonase în numele Iulianei, Ileana nici n-o cunoștea pe Iuliana. Cu o oră în urmă revenise, grăbind-o să ajungă înainte de ora 11. La 11 și jumătate eu aveam curs – exista oare vreo legătură?

Eram pe coridor când a plecat Iuliana, coridorul era pustiu, dar ea a trecut fără să mă cunoască, singură tresărirea ei din cabinet (observată) ne-ar fi putut trăda.

–Nu înțeleg nimic – mi-a fost dat s-o aud pe Ileana Cosma recunoscând prima oară (aceasta fiind de altfel cea mai măruntă dintre împrejurările în care i-aș fi aprobat mărturisirea!). Ascultă, nu cumva fata asta a venit aici pentru tine?

–Până adineauri nici n-am știut că există.

Fir-ar să fie! Din câte lucruri simple n-a fost în stare să înțeleagă de când o știu, tocmai pe acesta – cel mai de neînțeles și cel mai puțin important pentru ea, exact pe acesta era cât pe ce să-l dibuie!

Cu Iuliana m-am întâlnit seara, i-am telefonat eu, curios, dar nu mi-a putut explica decât față în față:

–Proastă mai sunt! Ar fi trebuit să-mi dau seama, e a doua oară…

Începuse la fel scandalul care la Mișa s-a sfârșit cu vot de blam. Cineva (cine?) o invitase la o discuție cu profesorul Avramescu exact într-una din diminețile în care și Mișa se afla la catedră. Secretara se jurase: nici n-o cunoștea pe Iuliana, altcineva i se substituise la telefon. Cine? Momentul fusese și atunci penibil, dar Mișa intervenise să-l curme, la plecare o condusese – așa devenise de notorietate prietenia lor.

10 mai

Mi-a telefonat Iuliana la catedră.

–Tovarășul lector Ciobotaru?

–Eu.

–Tovarășul lector Barbu Ciobotaru?

–Eu!

–Tovarășul lector Barbu Ghe Boris Ciobotaru?

–Da, eu…

Când am recunoscut vocea era mult prea târziu și din păcate nu sunt (am mai avut ocazia să recunosc, mi se pare) un tip de replică.

–Așadar cei patru evangheliști…

Am încercat să râd.

–Spune-mi, poți ieși chiar acum în oraș? E ceva f.f. urgent!

Mă aștepta cu două cafele la Capșa.

–Ce-ai făcut aseară, după ce ne-am despărțit?

Nu recunosc dreptul nimănui să-mi socotească orele. I-am răspuns, râzând, totuși, că puteam foarte bine să mă fi văzut cu Lia.

–Nu te-ai văzut cu Lia.

–Așa, m-ai verificat!

–Nu. Dar acum, când să plec, după ce vorbisem cu tine, mi-a telefonat ea.

–Și ți s-a plâns că o neglijez…

–Nu știu cum o să ți se pară, dar a făcut cu totul altceva: mi te-a dăruit.

–Ce-a făcut?!

Ah, replica!

–Știi, ai momente când înțelegi îngrozitor de greu. Doar am vorbit limpede: de vreo zece minute ești al meu, mi te-a dăruit Lia.

–Interesant! Știam că se dăruiesc pechinezi, pisisci de angora, rochii demodate… Te pomenești că de azi se vând bărbați și la raioanele de cadouri.

–Nu, încă nu. De poimâine. N-ai observat că la noi moda ajunge în magazine abia după ce se demodează?

–Frecventez magazinele doar o dată pe lună, la leafă.

–Așadar luați leafa o dată pe lună. Știi, mă interesează. Acum, că ești al meu…

–E o glumă proastă, nu ți se pare?

–Nu. Lia vorbea foarte serios, bănui chiar că făcea eforturi să nu plângă la telefon. Mi te-a dat pur și simplu în primire, cu defecte cu tot. M-a sfătuit să vorbesc cât mai puțin când sunt cu tine și mai ales când taci tu… Să nu te asaltez cu pretenții, nici măcar întâlniri să nu-ți pretind mai des decât ai să-mi oferi tu… Să nu bârfesc pe nimeni în fața ta. Se pare că ești un tip îngrozitor de dificil!

–Atât de dificil încât dacă m-ai chemat numai pentru a mă lua în primire…

–Nu, operația aceasta se mai poate amâna. De altfel ți-am spus că telefonul Liei a intervenit în ultimul moment, când să plec. Și ea se grăbea, avea o repetiție la televiziune. Și pe ea o întorsese din ușă un telefon.

–Alt telefon?!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.