Blog

–Nu prea recunoaște. Nici eu, de altfel, n-aș recunoaște.

Tace, încăpățânată.

–Dar ție? Ție niciodată, absolut niciodată nu ți-a părut pustiu în jur?

–Uite, vrei să ne înțelegem? Aperi o cauză pierdută, renunță.

N-a regretat până acum nimic, absolut nimic, nici măcar întâmplările care s-au sfârșit în cele din urmă prost. Ce rost ar avea? Vorbește despre regrete convinsă, numai cu „ne”: ne-folositoare, ne-plăcute, ne-fericite, ne-recomandabile, ne-interesante…

–Cât se poate, cât se mai poate, am de gând să trăiesc numai prezentul, clipa.

Am încercat atunci tactica cealaltă, a persuasiunii:

–Așa, ai obosit! Vezi, Mișa te-ar fi dus în spate până la cabană…

A renunțat, imediat, la popasul pentru care mai adineauri ne implorase.

–Nu, nu dansez, nu știu. Eu am rămas la tango, ca Mișa…

Bineînțeles, mi-a întors spatele, din seara aceea n-am mai dansat niciodată cu ea.

–… fetele de vârsta ta se făceau zidărițe, mecanic de locomotivă, milițian sau miner, era în floare epoca drepturilor egale. Cochetăria, chiar în limitele firești, era o rămășiță burgheză, se convocau împotriva ei adunări generale extraordinare. Voi, fetele drăguțe, elegante, care știți bucuria de a fi plăcute, voi ne-ați lipsit. Da, e un punct de vedere din care încep să-l înțeleg pe Mișa…

–Ascultă: după o lună tot mai ai nevoie de ajutorul unui prieten comun?

–În legătură cu…

–Când ne-am cunoscut la Casa ziariștilor, tot cu „prietenul comun” ai încercat.

–Așa. Și?

–Atât.

–Schimbi vorba: spuneai de ajutorul prietenului comun. Ajutor în legătură cu…

–Chiar ai nevoie de lămuriri suplimentare?

–Din moment ce le cer…

–Îți închipui că mă voi sfii să precizez?

–Eu nu-mi închipui nimic. Pur și simplu întreb.

–Bine! Atunci, răspund: în legătură cu gardul la care lucrezi.

Îmi închipuisem, într-adevăr, că se va sfii. Insinuarea nu mă atinge. Dar m-a pierdut împingând discuția până la ultima precizare, câștigul numai de partea ei a fost: atât cel moral (pentru că n-am putut, n-ar fi fost înțelept s-o contrazic), cât și cel practic (pentru că și această tactică a persuasiunii, a devenit inutilizabilă). Și când te gândești că mie mi-a trebuit un sfert de ceas până să descopăr cele două consecințe pe care ea le-a intuit (nu încape îndoială că le-a știut, altfel s-ar fi sfiit) în vreme ce făcea scrimă, zâmbind, cu vorbele.

Simpla curiozitate, directă, insistentă, obraznică (poate ultima tactică posibilă, cea mai puțin subtilă), mi-a adus totuși mai mult decât toate celelalte la un loc:

„O simplă poveste de vacanță. De altfel, Mișa e un partener minunat numai cât e în vacanță, m-am convins. Are și atunci momente de seminar, dar și eu am la seminar momente de vacanță. Unu la unu.”

„Dacă ar fi să iau povestea de la început, știind despre Mișa câte știu azi, aș sfârși-o la Galați. Am vrut să sfârșim așa și prima dată, dar Mișa nu putea suferi aventurile, l-aș fi jignit despărțindu-mă de el cum m-aș fi despărțit de un prieten oarecare de excursie. Uite, dacă asta îți poate face plăcere, sunt gata să recunosc că nici nu a fost un oarecare, un prieten de excursie numai. Și dacă nu ne-am despărțit la Galați, nu numai teama că-l voi jigni a fost de vină.”

„Da, avea dreptate: la București excursia nu mai putea dura. În fond, orice excursie este o evadare. Aveam și în excursie obligații, amândoi, dar Mișa își ia obligațiile în serios cu cât are mai multe. Până la urmă aș fi ajuns și eu (precis aș fi ajuns, de nu cumva chiar ajunsesem) o obligație. Mai plăcută decât o ședință, evident, totuși o obligație. Poate că nu chiar o obligație m-ar fi numit, aș fi devenit o problemă serioasă. O „răspundere” cum îi plăcea lui să zică. Iar cu răspunderile nu mă joc nici eu, tocmai de aceea nu le caut cu lumânarea. Nu umblu eu după ele, destul că se țin ele după mine. Strictul necesar. Doar nu trăim ca să avem răspunderi, dimpotrivă.”

Notez doar din memorie, sintetizez, între propozițiunile ei au fost mereu întrebările mele, nu-i un subiect despre care să vorbească liber sau măcar cu plăcere.

5 mai

–Știi, nu mă mir că sunteți prieteni. Și pe Mișa îl persecuta câte-o chestie: trebuia să ne certăm pe tema activiștilor așa cum plouă la Ecuator, zilnic. Ținea neapărat să-i văd pe toți generoși și sincer devotați, de parcă eu despre toți vorbeam. N-a fost în stare să observe că el ar fi fost prima, ar fi fost cea mai apropiată infirmare dacă aș fi vorbit așa cum vorbeam despre toți, generalizând.

Iată o declarație (dată de bună voie și nesilită de nimeni) care ar face-o să crească în ochii multora. Întâmplarea a făcut s-o fi auzit numai eu, tocmai eu, fost președinte, fost secretar… Stop. „Fără discuții nesănătoase, măi tovarășe, că nici nu se încadrează în ordinea de zi!” (Hei, nu degeaba eram delegat pe vremuri să conduc ședințele cele mai furtunoase!).

„Chestia” care mă preocupă pe mine (cum îl persecuta pe Mișa luminarea profilului moral al activiștilor din facultăți) fiind curiozitateași eu îi cer, cu frecvența ploii de la Ecuator, amănunte despre prietenia cu Mișa.

8 mai

Am folosit prima oară numărul ei de telefon, pa care, de fapt, nu mi l-a dat niciodată mie, Barbu, omul care lucrez de zor la gardul din jurul ei. L-a lăsat doar, de 1 aprilie, lectorului Ghe Ciobotaru pentru tovarășul lector Boris Ciobotaru. Dar Iuliana nu s-a mirat. Nici măcar faptul că i-am telefonat pentru a aranja o întâlnire (prima pe care i-o cer) n-a mirat-o. A acceptat simplu și imediat.

Ne-am întânit, așadar fără anturajul obișnuit și stingheritor. Am făcut așa încât să ajungem în Grădina Icoanei.

Îngrozitor tip acest Proust, nu întâmplător nu i-am putut citi romanul până la capăt! Preoteasa lui, pre numele său Iuliana, a tăcut toată seara, în vreme ce eu așteptam, din ce în ce mai nervos, să povestească. Iar când nu i-am mai putut respecta pioasa reculegere, a izbucnit:

–Ei bine, roagă-l pe Mișa din partea mea să-ți împrumute însemnările care-ți chinuie curiozitatea!

–Împrumută-mi însemnările tale – am râs eu, fără glumă.

–Ar trebui mai întâi să le fi scris.

–Scrie-le!

–S-a făcut. Așteaptă numai să împlinesc 50 de ani.

–Exact 50?

–Ai dreptate, până atunci vor mai interveni câteva legislații. Dar deocamdată, pentru femei cam asta-i vârsta la care încep să trăiască din pensie și din amintiri.

La dracu, ce-ar fi să aștept? Curiozitatea începe să mă coste din ce în ce mai mult decât face. Am irosit, iată, o întreagă seară liberă, aș fi putut-o petrece infinit mai frumos la sau măcar cu Lia.

9 mai

Dacă mai era nevoie, iată un motiv în plus să-mi astâmpăr curiozitatea:

–O caut pe tovarășa Cosma.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.