Blog

Blog
O versiune comentată și adăugită = Iuliana și Barbu – 3

O versiune comentată și adăugită = Iuliana și Barbu – 3

Mai exista cel puțin o variantă, după care (studentă sau nu, la Universitate sau altundeva – aici părerile iarăși se împărțeau) Iuliana fusese în excursie ghid, cu acte în regulă din partea O.N.T.-ului.

E de la sine înțeles că despre povestea propriu-zisă versiunile erau încă mai numeroase, mai contradictorii și fiecare era susținută cu atâta zel de neînțeles încât, dacă mi-ar fi venit năstrușnica idee să adun laolaltă trei „martori oculari” sau oameni care „știu precis de la Victor, el a fost în excursie”, cel puțin o noapte am fi dormit cu toții la Miliție.

1 aprilie

Aha, astăzi a fost întâi aprilie!

Va să zică asta a fost!

Primesc, în prânz, un telefon la catedră:

–Vă deranjează studenta Iliescu… Știți, de la Geografie…

Abia am putut îngăima un stupid „bună ziua”, era cât pe ce să-i sărut mâna de față cu toată catedra. Mi-a răspuns, apoi a așteptat. Dar eu n-am mai știut să-i spun ceea ce vreau de două săptămâni să-i spun. Nu sunt un tip de replică, trebuie să recunosc, o vreme am ascultat amândoi Luna a Capri care se auzea ca un ecou pe fir (n-am izbutit încă să aflu cum de poți asculta la telefon emisiunea de radio, mai mult mă preocupă problema).

–Atunci n-ați venit, v-am așteptat…

Da, știam.

–Am tot așteptat o nouă convocare…

Parcă eu? De două săptămâni pregătesc această nouă întâlnire!

–Alo! Studenta Iliescu la telefon…

Nu, nu sunt un tip de replică!

–Iliescu… Iliescu… Iertați-mă, nu-mi amintesc: unde spuneți că m-ați așteptat?

Din păcate, nu-mi pot face iluzii. Nu pot spera să fi fost crezut, m-am bâlbâit îngrozitor.

–Mi-ați lăsat o scrisoare în holul facultății, deasupra caloriferului… Era vorba…

Se prefăcea, nu încape îndoială. Se prefăcea că nu vrea decât să-mi amintească. Mi-a recitat aproape toată scrisoarea, mi-a repetat că mă așteptase, că n-am venit… și toate acestea cu cel mai binevoitor glas din lume, subliniat-binevoitor, dubios de binevoitor. Era evident că o amuza să ia în serios un lapsus atât de puțin plauzibil. Nu-mi rămânea decât să mă încăpățânez.

–Cred că e la mijloc o confuzie…

–Nu sunteți tovarășul lector Ciobotaru?

–Ciobotaru și mai cum?

–Pe scrisoare nu-i decât o inițială: B.

–Eu sunt Ghe Ciobotaru, Ghe de la Gheorghe. V-am spus eu că trebuie să fie o confuzie! Tovarășul lector Boris Ciobotaru, dumneavoastră pe dânsul îl căutați, nu trece astăzi pe la catedră.

Am vrut să închid imediat. Mă temeam de scuzele convenționale tot atât cât mă temeam de un „Nu vă mai prefaceți”. În cele două încăperi ale catedrei plutea deja o liniște suspectă. Nădușisem. Dar madam Stoia mi-a arătat cu degetul, speriată, receptorul ajuns aproape de furcă.

–Alo! Alo!

–Mai doriți ceva?

–Da. Dacă nu cumva abuzez de amabili…

–Spuneți.

–Numărul meu de telefon… pentru tovarășul lector Boris Ciobotaru… S-ar putea să aibă nevoie… 15.28.62.

Da,  da, astăzi  întâi aprilie a fost: poftim telefonul meu de acasă, sună-mă dacă vrei, cheamă-mă dacă ai curaj. Și eu (abia așteptând s-o întâlnesc, să-i pot vorbi) mă uit la numărul din carnet ca vulpea la strugurii din fabulă.

3 aprilie

Autocrititică: am fost nedrept cu Lia, nu are nimic comun, refuză chiar să aibă de-a face cu cabotinii. Mă bucur pentru ea. Da, am curajul să recunosc: pentru ea mă bucur. Ba mai mult: am început să cred, cum crede ea, în rolurile mari pe care știe să le aștepte. Dar exact aceeași calitate mă împinge spre disperare: cum să dau, atunci, de boxer? Ea pe cabotini îi evită. Iar eu trebuie să ajung la Iuliana!

10 aprilie

În fine!

Am văzut în avanpremieră, la Casa ziariștilor, primul western autohton. Boxerul (Mihai Didiță, pre numele său) e unul dintre bătăușii principali.

E de la sine înțeles că a fost și Iuliana. Și se înțelege, tot de la sine, că a fost nevoie să-i fiu prezentat a doua oară. Am insistat pentru asta, firește că insistența mea i-a părut Liei suspectă. Unde mai pui că abia i-am sărutat mâna și am și invitat-o la dans.

–Avem, mi se pare, un foarte apropiat prieten comun…

–Da?

Deocamdată atât.

Foarte puțin de fapt. Aproape nimic. Aș putea paria că la sfârșitul tangoului respectiv nu-i rămăsesem în minte nici eu, nici prietenul nostru comun și asta doar presupunând că am întârziat în gândurile ei, amândoi, măcar o clipă mai mult decât arăta acel „Da?” distrat.

3 mai

Și totuși, actorii rămân robii scenei, pentru ei lumea întreagă nu-i decât un imens teatru. Eroare! Eroare regretabilă, chiar! Gesturile și frazele care pe scenă sunt artă, în viață nu numai că nu storc lacrimi, dar pur și simplu supără, sună fals. Fraze, gesturi și poze de cabotin. Și invers.

E vorba de Lia. Se joacă atâtea triunghiuri în stagiunea aceasta încât nu i-a trebuit prea mult să se închipuie unghiul în plus dintre mine și Iuliana. Zilele acestea, pe munte, ne-a oferit un adevărat recital în rolul „părăsitei generoase”. Draga de ea! Pe scenă, da, ne-ar fi rupt inimile, la cabană însă…

Stop.

Astea-s chestiunile mele. Am mai precizat mi se pare că nu țin aici un „jurnal intim”!

Deci, în altă ordine de idei.

Mi-am închipuit atâta amar de vreme că toată dificultatea este s-o întâlnesc.

–Proust are totuși dreptate, îl invoca Iuliana la „Babele”, recomandându-mi ultimul Secol 20. Rațional, trecutul e mort, numai senzațiile îl pot învia.

Iar eu, vezi doamne, nu-i ofer senzații evocatoare. Eu insist numai și numai rațional:

–Hai să discutăm despre Mișa.

–Nu!

–El totuși te regretă…

–Îl privește.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *