Blog

Blog
O versiune comentată și adăugită = Iuliana și Barbu – 2

O versiune comentată și adăugită = Iuliana și Barbu – 2

E cazul să recunosc cinstit că nu am contat în ochii ei mai mult decât ceilalți. Nici nu eram vreo excepție în mijlocul admirației care dura, uitasem că mă aștepta, și ea singură n-a avut cum să mă ghicească. Și dintr-o dată a pornit țintă spre masa la care mă aflam cu actrița, pe un singur chip – al Iulianei, se înțelege – am observat un „Servus” schimbat mai mult în zâmbete, dar până să schițez măcar începutul gestului care-mi întârzia se și așezase în spatele meu, cu spatele la mine și față în față cu boxerul, la masa lui. Probabil că în secunda următoare mă dezmeticisem, altfel nu mi-aș fi putut aminti perfect că Iuliana îi ceruse voie să se așeze, și încă vorbindu-i cu „dumneavoastră”.

Râsul actriței, cam strident, m-a adus definitiv cu senzațiile la zi.

–Bărbații toți sunt la fel! Parodia ea din Rigoletto împotriva oricărei muzici.

–Și pe ea o cunoști?

–Vrei să ți-o prezint?

Și n-a mai așteptat răspunsul:

–Draga mea, iată un domn care ține să te cunoască…

În acel moment îngrozitor, pot spune că am beneficiat de o minune, dacă nu cumva chiar de două. Mai întâi, s-a dovedit că actrița habar nu avea cum îl cheamă pe acela care i-a oferit un coniac și a doua cafea. Apoi, am avut inspirația (măcar în al doisprezecelea ceas!) să mă recomand doar cu numele mic. În rest, momentul a urmat să fie îngrozitor: Iuliana mi-a întins mâna fără să-și spună numele și fără să mă privească, o anume grimasă arătată din profil a ținut să sublinieze (de parcă mai era nevoie) absența oricărei curiozități. Ea încă mă aștepta. Cât de cât eram consolat: hei, cum m-ar fi primit știind că, de fapt, eu eram cel așteptat, atâta doar că sosisem așa cum nici ea, nici eu nu ne imaginasem! Dar nu mai avea rost să sosesc, întârziasem, iar peste zece minute aveam să binecuvântez întâmplarea care mă împiedicase să sosesc conform promisiunii.

–Nu-l mai aștept, am auzit-o peste zece minute șoptindu-i boxerului.

Cafelele și le-au băut totuși ca doi străini, dar de plătit le-a plătit el. De altfel, pentru că eu nu sosisem n-avea niciun rost să mai plece pe rând, cum veniseră. S-au strecurat prin labirintul strâmt dintre mese unul după celălalt, ținându-se de mână.

Într-o vreme eram curios (ba nu, cochetez: sunt și acum curios) să asist la înmormântarea mea. Evident, atunci când se va produce, târziu: curiozitatea nu se transformă întotdeauna în grabă. Dar până azi zău că n-am bănuit ce interesant poate fi să asiști la o întâlnire de la care absentezi.

5 martie

Cine mi-ar vedea caietul acesta (trei sute de file veline! copertă de vinilin verde!) și-ar putea imagina că am ajuns să țin un „jurnal intim”. Am pus ghilimele pentru că se pronunță cu buzele țuguiate și cu privirile rătăcite romanțios. Ce să spun, numai pensionul mi-ar mai lipsi ca să devin o veritabilă domnișoară cu „jurnal intim”!

La drept vorbind, nici n-aș putea explica prea limpede ce m-a apucat. „Spune-mi povestea cu Iuliana, ca să-ți spun cine ești.” E un dicton la fel de adevărat ca originalul său, foarte probabil. Ei și? De ce tocmai eu să-i spun Iulianei cine e? Pentru că Mișa n-a izbutit, nu s-a priceput ori n-a mai apucat? În locul ei, mărturisesc că aș refuza pur și simplu să dezvălui o asemenea poveste unui curios oarecare, refuzând chiar perspectiva de a afla (în fine) cine sunt. Cu Mișa, mă rog, cu Mișa e altceva, am fost cândva chiar ceea ce îndeobște se cheamă „prieteni intimi”. Supărătoare expresie! Pare într-adevăr ciudat, dar rivalitatea aceea de demult, pe care niciunul dintre noi n-a uitat-o, tocmai ea, a avut măcar darul să ne scape de această „prietenie intimă”. Adică, nu ne-am mai dezbrăcat unul în fața celuilalt (despre o despuiere sufletească vorbesc, se înțelege), nu ne-am mai destăinuit impresiile intime, necazurile mărunte și toate acele emoții atât de mici și de personale încât, chiar dacă ajung vreodată să ne schimbe viața, abia-abia trezesc oarecare interes în cel mai cumsecade confident. M-am întrebat în câteva rânduri și se pare că da, se pare că trebuia să ne îndrăgostim amândoi de Doina și unul din noi să-l învingă pe celălalt, trebuia într-un fel să trecem printr-o probă de foc pentru a ajunge la prietenia de azi: discretă, matură, bărbătească în sensul puternic al cuvântului. Așa stând lucrurile, a trebuit să nimerim de mai multe ori la aceeași masă, la Casa universitarilor, până să îndrăznesc:

–Nu înțeleg, de unde atâta propagandă în jurul acestei povești cu Iuliana?

Și tot mi s-a părut un atentat la relațiile de mult statornicite între noi. Dar Mișa a zâmbit, înveselit.

–Dacă ai să pricepi totuși vreodată, să-mi explici și mie.

Nu m-a observat, amuzându-se mai departe cu gândurile. Până când a izbucnit în râs:

–Vorbesc serios.

A așteptat să-l cred, și-a adunat toată veselia înapoi, în ochi, apoi a urmat cu același ton degajat. Tonul pe care-l folosim de obicei vorbind despre ceea ce nu ne privește.

–Știi, până acum n-am reușit să conving pe nimeni de adevăr. Și am ținut să conving, mă înfuriam, am rupt câteva prietenii… Mi-a trecut. Mă amuză chiar  să-mi amintesc câtă pasiune puneam într-o cauză inutilă. În fond, povestea s-a isprăvit cum s-a isprăvit, din afară nici nu putea apare altfel decât ca o aventură ușuratică. A și fost sancționată ca atare, cu obișnuitele formulări, penibile. Ei bine, la această înțelepciune am ajuns abia după ce am pus totul pe hârtie, după ce m-am eliberat. Ai să râzi, dar de când am aruncat caietul într-un raft al bibliotecii abia mă stăpânesc să nu colecționez eu însumi toate variantele, toate zvonurile. Pentru tine, filozofule, ar fi un material interesant, un veritabil studiu de psihologie socială. În ultimă instanță fiecare variantă înseamnă un punct de vedere. Cum s-ar zice: spune-mi povestea cu Iuliana, ca să-ți spun cine ești.

La urma urmei cine este această Iuliana?

18 martie

Încă o dată se vede câtă dreptate au avut cei care l-au contrazis pe Euclid. Chiar dacă uneori drumul cel mai scurt pare linia dreaptă, se poate întâmpla ca pornind drept dintr-un punct să nici nu mai ajungi la al doilea. Cazul cu Iuliana.

Am așteptat-o pe actrița de la Național, după spectacol.

–Vai ce surpriză!

Era într-adevăr o surpriză, în seara aceea era așteptată altundeva. Nu mă interesează. Am condus-o curtenitor în bulevard, am comentat împreună ultima ei apariție la televiziune (în seara respectivă, de fapt lucrasem încuiat în casă și eu n-am televizor). Mi-a fost ușor s-o fac să piardă câteva troleibuze și, pentru că întârziase îngrozitor, să obțin o continuare a discuției: mâine, la șase seara, tot la „Albina”.

Ahoe, bătrâne Euclid!

19 martie

Dacă  n-ar  fi  actriță,  dacă  măcar  la  cafenea  ar  uita  că  e  actriță,  mai  că  i-aș   face  curte       

de-adevăratelea.

Niciun cuvânt despre Iuliana.

S-a schimbat și lumea bătrâne, nu numai geometria!

23 martie

Constat mereu (și nu întotdeauna cu bucurie) că nu reușesc să fiu o excepție. Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, din păcate. Iată de pildă curiozitatea. Nu-mi dădea pace mai demult, cu mult înainte de a îndrăzni să discut cu Mișa: cine este (întrebam încolo și încoace) această Iuliana?

După unii, o studentă la Universitate, participantă ca oricare alta la respectiva excursie în Deltă. Chiriac, care o cunoaște din liceu, spunea că era într-adevăr studentă, într-adevăr la Universitate, dar în excursie se prezentase fără bilet știind că întotdeauna lipsesc câțiva din cei cu bilete.

–Dom-le, admitea el, nu susțin că se cunoșteau dinainte, nici că tovarășul ar fi invitat-o fără bilet în excursie. Zău, nu mi-a trecut prin minte să o întreb alatăieri, când ne-am văzut la Cinematecă. Eu susțin numai ce știu precis.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *