Cea mai frumoasă grădină ascunsă din Paris
Duminică am plecat spre Rolland Garros. Turneul de mare șlem era în plină desfășurare. Eu apucasem să văd în primele tururi ultimul meci jucat de Jimmy Connors la un turneu de mare șlem. În cele din urmă, l-a pierdut dramatic în fața lui Michael Chang cu 3-2. Acest meci mi-a adus aminte de confruntarea dintre Țiriac și Stan Smith din finala Cupei Davis de la București din ’72. Și Connors, ca și Țiriac, la aproape 40 de ani, au rămas fară picioare în setul cinci. Însă au strâns din dinți și-au învins durerile și slăbiciunea și au luptat până la capăt.
Mihaela văzuse un meci între Steffi Graf și Mary Pierce, unde prin expresivitatea feței și emoțiile exprimate liber de tații celor două jucătoare, spectacolul mai important părea cel din tribune…
Nu aveam bilete, dar voiam să vedem arena și atmosfera din jurul ei.
Am luat metroul până la Boulogne Pont de Saint-Cloud și de acolo am primit pe jos către marginea pădurii (Bois de Boulogne), unde se afla arena sportivă.
Nu am mai ajuns însă până acolo. Chiar lângă ieșirea de la metrou am descoperit un parc superb, o grădină cu poduri și lacuri ornamentale, iar în mijloc se afla un pavilion ieșit parcă din paginile mei cărți. Aveam să aflăm că este grădina Albert Kahn, după numele proprietarului dintre veacurile 19 și 20, un om de afaceri de succes, care a construit-o. Acesta a cumpărat multe parcele pe care le-a unit până la urmă într-un parc de patru hectare. Uimit și pasionat de grădinile japoneze, angajează niște artiști și peisagiști din țara soarelui răsare pentru a-i crea și lui un adevărat sat japonez cu grădina sa tradițională în propriul său parc. În timp acesteia i-a mai adăugat alte cinci peisaje magnifice: pădurea albastră și mlaștina, pădurea aurie și pajiștea, pădurea specifică munților Vosgi, grădina și livada franțuzească și, bineînțeles, grădina englezească. La începutul anilor ’90 este creată grădina japoneză contemporană de către arhitectul peisagist Fumiaki Takano, ca un omagiu vieții și activității lui Albert Kahn.
Așa că am rămas acolo, bucurându-ne de răcoarea și liniștea parcului fără să mai dăm atenție mulțimii care fojgăia prin jur. Urmăream peștii multicolori din eleștee ca într-un acvariu, de pe poduri, pentru că apa era atât de limpede încât puteau fi văzuți.
Am trecut până la urmă prin toate grădinile. Fiecare avea o frumusețe aparte, indescriptibilă… Și deși văzusem deja multe alte grădini, niciuna nu ni s-a părut mai frumoasă ca aceasta, descoperită din întâmplare la o margine a orașului luminilor…
Am plecat de acolo abia pe înserat, atunci când se închideau porțile parcului… Cât pe ce să ne lase încuiați înăuntru!
Abia când am ajuns acasă, morți de oboseală și însetați după toată ziua, aveam să ne dăm seama că fusese ultima noastră zi întreagă la Paris! Mihaela urma să plece miercuri, iar eu luni și marți mergeam la servici…
