Blog

–Numai atât?

–A mai fost ceva?

–Nu. Dar mai avem patru zile de excursie.

–E ca și cum s-ar sfârși mâine!

S-ar fi cuvenit să mă supăr – și nu m-am supărat! Să mă fi temut în seara aceea, până într-atât, de o nouă „eră glaciară” pe planeta asta a noastră, care prindea viață așa anevoios? Pare mai adevărat că m-am temut de ridicol: eu începusem serios, poate prea grav, și Iuliana nu acceptase tonul, ea continua să se joace; n-aveam încotro, eram din nou nevoit să disimulez gravitatea. Da, da, așa – cred că de teama ridicolului am inversat jocul acela.

Un joc, în loc să mă supăr!

La naiba! Nu, nicio teamă n-a fost, am fost spontan, gândindu-mă, m-aș fi supărat – cum se cuvenea!

Așadar am tăcut. Câteva minute lungi: o tăcere jucată, ca și încremenirea nervoasă pe care m-am străduit s-o fac cât mai evidentă. Apoi am îndepărtat-o ușor, prinzându-i obrajii în palme și împiedicând-o așa să-și întoarcă fața dinspre mine. Nu știa ce are să urmeze, se încorda să-și apere buzele ca de obicei, sperietura îi ședea frumos și mi-a înlesnit să aflu glasul de care aveam nevoie.

–Să se termine mâine? Crezi că se poate termina mâine? „Simpatic”… „Causeur”… „A fost foarte drăguț”… Proastă ești!

I-am eliberat obrajii, am întors capul să nu-mi vadă râsul din ochi, m-am dus la fereastră și mi-am cumințit privirea în întunericul de dincolo.

–Și dacă m-am îndrăgostit de tine!?

I-a trebuit oarecare vreme până să-și amintească:

–Fără vorbe mari!

–Nu-s deloc vorbe mari! Și dacă nu ți le-am spus de aseară, nu ți le-am spus pentru că nici nu era nevoie de ele. Știi bine.

Puteam să-mi arăt fața, de-acum intrasem – cum se spune – în rol, sau poate că nici nu mai făceam teatru, poate că mă supărasem, în fine. M-am întors lângă ea, pe pat. Nu am atins-o, nu am lăsat-o să tulbure liniștea:

–Ei, da, știu, ți-e frică. Poate doar te prefaci că ți-e frică. E mai simplu așa, mai comod, recunosc; „mai modern” – cum spui tu: o aventură de excursie, una de tabără – câteva cunoștințe „simpatice” pentru o vacanță „drăguță”. Cu mine însă ți s-a înfundat! Gata. Am să te fac – da, da, chiar am să te silesc să mă iubești! Excursia asta nu poate să se termine așa, oricând, chiar mâine – cum îți închipui. Pentru noi nici la Galați nu se va sfârși!

Îi străluceau ochii a uimire, a încântare, nu mai știa să vorbească. Aș fi sărutat-o, i-aș fi strivit buzele îndrăgostindu-mă definitiv de n-ar fi fost în stare să se împotrivească iar, înecând totul în penibil.  Mi-am ascuns fața în poala ei și imediat i-am simțit mâinile în păr, răsfirându-l.

Ia uite câți bani fac teoriile ei!

Numai un dumnezeu ar fi putut cântări cât mai era joc – și cât adevăr – în momentele acelea.

Ia uite câți bani fac teoriile ei!

Uite, teoriile ei, cât fac!

Ia uite cât fac!…

În mod obișnuit, se cheamă obsesie: o exclamație, una singură, învârtindu-se bezmetic, stăruitor, agasant în hăul unui creier pustiu.

Ia uite!…

Și dintr-o dată s-a oprit: trebuia pedepsită. Neapărat, cu orice preț trebuiau sancționate, devalorizate teoriile ei.

–Domnița mea, iubește-mă!

Sinistră inspirație!

Înfiorătoare!

Mi-au trebuit, acum, câteva minute până să-mi pot repeta propoziția aceasta pe care n-am mai rostit-o niciodată, absolut niciodată, de care nici nu m-am bănuit în stare.  Numai  cine n-a încercat poate pretinde că-i lesne să fie sincer – și mai ales cu tine să fii sincer. În ce mă privește, am avut totdeauna un talent ieșit din comun de a nu uita, de a roși și de a-mi aminti mereu momentele în care am fost penibil; și unele le-aș putea uita, n-au fost toate observate, n-au fost sancționate toate ca acesta care mă chinuie acum.

I-am simțit genunchii zvâcnind să mă alunge, dar nu m-au alungat. Degetele și le-a adunat căuș – îmi presau, nu-mi mai mângâiau părul.

–Hai, puișor, vino…

O șoaptă apăsat languroasă, profesională, de autentică „domniță”: dinte pentru dinte.

Și totuși, de vreme ce mă chema, m-am dus. Ca într-o scenă „de amor”, din filme: profilele se apropie cu o încetineală descompusă ațâțător, într-o tăcere concentrată, privindu-se fix, transfigurate; sărutul e iminent, îmbrățișarea va exploda dintr-o clipă în alta; rateu – pufnim în râs ca doi actori diletanți, exact în clipa „cea mare”, clipa care sconta să interzică spectatorilor până și respirația!

Ehei!

Și când te gândești că așa, din joacă, n-am mai simțit nicio distanță, nimic n-a mai fost să ne despartă. Până-ntr-atât nu ne-am mai apropiat niciodată – nici chiar în serile de mai târziu, când ne sărutam de nu-și mai simțea buzele.

Ehei!

Seara aceea s-ar fi putut împlini altfel, firesc, acum n-aș mai fi stat s-o evoc ori n-aș mai fi evocat-o așa, ca acum, nostalgic. Cum vezi, domnișoară, eu am plătit – pe mine m-a costat pedeapsa pe care, din păcate, o merita-i.

Elevă de premiul întâi cu cunună, studentă de zece, nu i se încredințase totuși nici o răspundere pe linie obștească.

–Am fost toboșară la pionieri.

N-o propusese nimeni, nu se oferise din mândrie, iar mai apoi o evitase. Mi-a povestit despre un coleg de liceu, cu medii mai mici ca ale ei, trimis la studii în străinătate pentru că fusese secretar de U.T.M. pe școală. Văzuse – în primii ani de facultate, recunoștea – secretari și președinți care primeau note mari vorbind mai ales profesorilor bătrâni despre „fluviile sovietice cele mai mari din lume”, condamnând colonialismul ca la miting când aveau de scris despre jungla africană ori, pur și simplu, explicând că n-au putut parcurge prelegerile fiind convocați la o foarte importantă plenară a comitetului raional. Și exact aceiași președinți și secretari te criticau apoi pentru orice 6 sau 7 – „Mediocritatea, tovarăși, este…” – , ei te scoteau de la reuniuni dacă dansai „decadent” și tot ei dansau twist la „Berlin”, ei aveau bilete de tabără în fiecare vacanță pentru că munceau…

–Bine, au fost și din ăștia. Ai mai văzut în ultimii ani?

Nu, nu mai văzuse.

–Acum sunt ca Tăzlăuanu. Te condamnă în ședință pentru imoralitate și după ședință te invită la film. Dacă te duci, are să-ți explice ca unui om de înțeles că primise sarcina să te excludă, că n-a avut încotro, că el, încă din anul întâi… dar n-a îndrăznit… În fond, dacă tot n-a fost stârpită imoralitatea, de ce n-ar profita și el?

–Cum se întâmplă de-i vezi numai pe ăștia?!

–Ei, nu, îi văd și pe ceilalți: „Haideți, măi, să ținem ședința, e sarcină, una pe lună și dacă n-o îndeplinim ne umplem de critică!” Cu ei n-am nimic, chiar îi stimez. Vorba ceea: dacă-i sarcină, cu plăcere…

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.