A doua zi la Haga
Vineri dimineață ne-am trezit, iar prietenii noștri ne-au pregătit micul dejun. Ne-au făcut și niște croasanți proaspeți și atunci am văzut pentru prima oară acele pachete, ca niște cutii de suc pe care le rupeai și înăuntru se afla aluatul pentru șase croasanți pe care îi rupeai, îi rulai, le puneai, eventual, umplutura dorită, apoi îi băgai la cuptor câteva minute. Și ieșeau de parcă i-ai fi luat atunci de la brutărie!
După masă am mers din nou în oraș și am vizitat Binnenhof, palatul parlamentului olandez, una dintre cele mai vechi clădiri guvernamentale din lume. Pe lângă partea oficială a clădirii, noi am zăbovit mai mult în zona galeriei de artă, în care erau expuși o mulțime de pictori olandezi mai puțin cunoscuți de noi.
De aici am mers spre palatul regal. Și cu toate că ne-am învârtit destul de mult prin jurul lui, de data asta norocul nu a fost de partea noastră și nu am zărit nici măcar prin gard vreun membru al casei regale de Oranje…
Seara am încheiat-o în vizită la părinții lui Wim, care locuiau în oraș, la parterul unei clădiri cu trei etaje și erau dornici să ne cunoască după toate poveștile pe care prietenii noștri le spuseseră despre noi și țara noastră.
Cina am luat-o în casă, aproape de ferestre, bineînțeles fără perdele, iar eu și Mihaela urmăream uimiți oamenii care treceau pe stradă fără să ne arunce nici măcar o privire. Ne imaginam cum s-ar fi petrecut chestia asta la noi, unde chiar și atunci când mergeai la restaurant tot mai trăgeai cu ochiul la ce comandau cei de la mesele vecine.
Cafeaua și desertul le-au servit în curtea din spate. Atunci am văzut pentru prima oară, cum locatarii de la parter aveau avantajul utilizării exclusive a unei curți în spatele blocului. Când am ieșit afară, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne salutăm cu vecinii de la etajele superioare, care făceau cam același lucru ca și noi, dar în balcoane..
Părinții lui Wim erau doi oameni care păreau mult mai bătrâni decât ai noștri, deși Wim era cu câtiva ani mai tânar decât noi. Mama lui vorbea engleza, în timp ce tatăl său înțelegea ceea ce îi spuneam, însă prefera să răspundă în olandeză și ne traduceau ceilalți. Oricum, tatăl lui Wim era prima persoană pe care o întâlnisem în Olanda care, chiar dacă înțelegea perfect, vorbea cu dificultate engleza. Wim mi -a explicat că, după părerea lui, în privința limbilor străine sunt două tipuri de persoane. Cei cărora nu le pasă de greșelile pe care le fac, care încep să vorbească foarte repede, și cei care sunt disperați că vor face greseli de exprimare. Aceștia din urmă își vor da drumul foarte greu sau poate chiar niciodată. Din această ultimă categorie făceau parte tatăl lui Wim și Mihaela!
Una peste alta a fost o seară frumoasă, relaxantă. Părinții lui Wim au depănat amintiri vechi, din copilăria lor. Mama lui ne-a povestit un pic despre viața din timpul războiului și a ocupației naziste. Iar tatăl său amintiri din tinerețea sa ca soldat. La 17 ani trecuse cu o barcă în Anglia împreună cu mai mulți prieteni și se înrolaseră în forțele olandeze libere. Chiar participase la debarcarea din Normandra și apoi la eliberarea Belgiei și Olandei.
Pe soția lui o cunoscuse în anii 50, diferența de vârstă dintre ei fiind de peste 10 ani!
