Versiunea originară = Mișa – 6
Așadar: o întâlnire „smulsă” unui bărbat de o fată ca Iuliana; o întâlnire ca între doi naufragiați, dornici să-și evoce civilizația marilor orașe pe o insulă pustie; o întâlnire hotărâtă la acel moment al relațiilor dintre noi nu putea fi decât o parodie. M-a amuzat, deci, să fiu ras proaspăt, deși mă bărbierisem cu o zi înainte, m-a amuzat să-mi scot din geamantan o cămașă albă, să-mi pun cravată și să plec cu un sfert de oră înainte – ca nu cumva să ne întâlnim pe vas.
Parcurgând suta de metri care mă despărțea de Căpitănie, am ezitat: cine s-ar fi cuvenit să întârzie? Eu, ca tot omul care abia acceptase o întâlnire sau, ca de obicei, ea? Nu pusesem la punct acest amănunt. Întrebând, probabil ar fi râs. Era oricum un risc și am hotărât să risc așteptând eu.
A întârziat ea – exact cu 14 minute – venind din oraș. Poate și ea se temuse să nu ratăm, pe vas, întâlnirea. Făcuse și ea pregătiri deosebite: un tricou galben-pai făcea să-i strălucească pielea arămie, îmbrăcase o fustă strâmtă, gri, și pantofi cu toc cui, se rujase și își tapase părul pentru prima oară de când plecasem din Galați.
I-am sărutat mâna tandru, ceremonios, în fața unui grup de studenți stupefiați, apoi am pornit la promenadă pe chei.
Ne atingeam mâinile rareori, ca din întâmplare și doar într-un târziu „am îndrăznit” să-i prind un deget, unul dingur, de la mâna stângă. Spuneam din când în când banalități, despre vreme și despre peisaj, până ce nici atâta imaginație nu ne-a mai rămas și am amuțit complet. Era totuși ceva echivoc în tăcerea noastră jucată și atunci a început să povestească Iuliana despre practica ei la Sulina, cum a aflat, cu o colegă, un vas de pescuit care tocmai pleca spre Letea, cum s-au împrietenit cu lipovenii și cum după aceea le-au dus și în zilele următoare până la…
Povestea însuflețită, dar parcă nu numai amintirile o animau. Eu ascultam atent, dar nu pentru vorbele pe care le rostea îmi concentram auzul, ci pentru celelalte. A tresărit, oprindu-se în fața unui pescador acostat la picioarele noastre.
–Uite, ăsta e! Precis, îl recunosc după culoare și după dungile verzi.
Mai erau pescadoare gri cu timona vărgată în verde – culorile acelea tocmai se purtau, probabil. S-a nimerit să fie într-adevăr acela despre care povestea. A dispărut imediat sub punte, în cabina marinarilor, a revenit curând de-acolo cu un lipovean tânăr, blond-spălăcit și cu ochi albaștri ca toți lipovenii tineri. A fost o discuție scurtă, în care nu prea aveau ce să-și spună și fiecare își repeta banal bucuria revederii sau cerea relații despre ceilalți, eu singur având dreptul să tac, ca orice intrus. Nu știu ce legături tainice s-au putut stabili între două împrejurări atât de disparate; poate numai atât – că întâmplarea confirmase povestirea ei, de care eu niciun moment nu mă îndoisem; dar când am plecat de lângă acel pescador gri cu timona vărgată în verde, de lângă lipoveanul blond și cu ochi albaștri, nu mai eram în stare să ne jucăm.
Am încercat, mai încolo, s-o luăm de la capăt cumpărând pepeni din piață, un pieptene pentru ea dintr-o dugheană universală, căutându-mi papuci de plajă prin alte câteva prăvălii…
Nu.
Regretam amândoi parodia, sincer o regretam și tot atât de sincer ne-am străduit să ne întoarcem la vremurile ei senine.
Degeaba.
Nu mai aveam vervă, mușchii feței nu mai știau să se destindă spre râs, pierdusem dintr-o dată și parcă pentru totdeauna simțul umorului, mobilitatea senină de adineauri lăsase în loc o fixitate gravă, nici măcar senzația supărătoare a ochilor sticlind n-o puteam alunga. Ne-am amintit – eu, cel puțin, mi-am amintit cu o luciditate înspăimântătoare cât de penibil se vede în afară transfigurarea îndrăgostiților, mi-am amintit toate glumele, bune și mai ales proaste, debitate vreodată pe seama perechilor înlănțuite.
Zadarnic.
Și n-am mai avut încotro, a trebuit să fim tandri și timizi, să ne împletim degetele știind precis, fiecare, că nu ne mai jucăm, să tăcem de-adevăratelea, să dansăm numai tango după niște twist-uri care amenințau să scufunde vasul. A trebuit să uităm că suntem văzuți, că stârnim veșnicele ironii și zâmbete.
S-a dezmeticit Iuliana, când am încercat s-o sărut. Mi-a arătat – fără vorbe, doar descriind cu degetul un semicerc – câtă lume ne poate vedea pe covertă. Și, tot atunci, m-a avertizat că nu cumpără vorbe – nici mari, nici frumoase. Dar a continuat să se rezeme dse pieptul meu, a continuat să-și uite mâna într-a mea, mângâind-o am continuat să-i simt arcuirile, freamătul.
Atîta doar: nu mai tăcea.
Târziu, ne-a fost frig și nu ne-am putut despărți.
Erau s-o găsească zorii în cabina mea, de-a latul patului, cu capul pe umărul meu, tot povestindu-mi despre un accident din care scăpase cu viață ca prin minune. Iar eu am tăcut cu înverșunare până a plecat, temându-mă, ca și Iuliana, că deschizând gura nu-mi voi putea opri vorbele mari și frumoase.
Din port până la plajă sunt câțiva kilometri buni.
Am mers de mână așa cum plecasem seara de lângă pescador, de data asta glumind cu toată lumea, râzând din te-miri-ce, chiuind copilărește la vederea mării. Abia pe plajă și-a amintit că uitase în cabină sutienul de la costumul de baie, numai sutienul, și nici măcar nu s-a chinuit să mă convingă că într-adevăr l-a uitat. O dimineață întreagă și-a udat picioarele o singură dată, până la genunchi, a discutat mereu cu grupuri cât mai îndepărtate de locul unde mă lăsase singur, abia în preajma plecării s-a așezat lângă mine, îngropându-se până la gât în nisip.
Atunci i-am dorit pentru a doua oară să se îndrăgostească.
–Ești nebun?!
Credeam că iar se joacă, speriindu-se. Și mie numai de glumă nu-mi ardea. În dimineața aceea aveam motive să-i pun la îndoială statornicia, eu îi dorisem să se îndrăgostească doar așa, ca o introducere la reproșul mascat în a doua propoziție.
–… Măcar câteva luni să nu mai știi că există pe lume și alt bărbat decât acela.
„Acela” fiind – dacă se putea – eu.
–Ești nebun?
Aveam de ales: îmi reafirmam – explicit – reproșul sau intram în jocul ei ușuratic?
–Vezi? Tu mă silești să-ți vând cuvinte mari! Dacă ți-aș răspunde „Da”? Dacă ți-aș spune că sunt într-adevăr nebun… după tine?
–Ar fi simplu: nu te-aș crede.
Pe aici, discuția s-ar fi pierdut în jocuri de cuvinte. Nu mai aveam de ales.
–Și, totuși, nebun sunt. Am o idee fixă: le spun fetelor de 20 de ani povestea cu vânătorul care n-a reușit să prindă niciun iepure.
A râs, dumirindu-se în sfârșit.
–Vai, cum complici lucrurile! Povestea am aflat-o și fără să-mi pierd capul, am citit-o undeva. Nu, zău, nu-mi trebuie neapărat nenorocirea pe care mi-o dorești – sunt loială și fără ea.
Trebuie să treacă un timp, iată, câteodată discuți și mult mai târziu descoperi – dacă mai descoperi – ce-ai discutat de fapt. În dimineața aceea, cum spun, încă nu luam în serios spaima ei în fața dragostei, aveam motive să-i pun la îndoială doar statornicia. Am râs, așadar, am râs neîncrezător când s-a lăudat.
Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.