Blog

Și toată seara aceea de la Crișani – „prima noastră seară” – n-a fost frumoasă. A trebuit, mai întâi, s-o conving pe Iuliana să cineze cu mine. A trebuit, apoi, să înfrunt tăcerea foarte semnificativă care ne-a întâmpinat în sala de mese. Ea n-avea de unde ști, dar toți ceilalți  ne-am amintit – în același moment, cred – insinuarea din seara precedentă: îi găsisem așadar ocupația, i-o găsisem în mai puțin de 24 de ore. Și n-am mai avut încotro, a trebuit să pozez în cuceritorul care nu sunt.

Pe urmă am constatat că stația de amplificare nu funcționează, am căutat studenți de la electrotehnică în stare s-o repare, n-au reușit în seara aceea, ultima soluție a fost să aducem pe covertă aparatul de radio. N-a fost nici asta o soluție, aparatul se auzea încet, dansatorii erau nevoiți să se înghesuie pe cei doi-trei metri pătrați din jur sau să renunțe.

Nemulțumirile, ca și nenorocirile, nu vin niciodată una câte una.

Aș fi vrut să rămân numai cu ea, într-un târziu am încercat să dansăm într-un capăt al covertei după un radio cu tranzistori. Dar încă nu ne potriveam nici la tango, eu twist nu știam – mi-a demonstrat ea că știe cu un coleg de facultate, Radu.

Și, totuși, am rămas singuri. Cât am băut un amalfi, vreo jumătate de oră. Se vede însă că singurătatea asta venise prea târziu, o așteptasem prea mult – se născuse la amândoi o iritare ciudată. Ne tachinam, de-a dreptul cu răutate. Apoi a invitat-o la dans un student, când s-a întors i se făcuse frig și nu mai voia să rămână pe covertă. Cum spun, ne tachinam cu răutate, cu înverșunare și tocmai de aceea – ca s-o jignesc – i-am propus să coboare în cabina mea.

A acceptat imediat, uimindu-mă.

Dar n-am apucat să coborâm, ajunsesem chiar lângă scară când au strigat-o de la o masă de trombon:

–Iuliana, e pedepsit Jim să te sărute!

A râs – nu mai zâmbise dinainte de cină – apoi mi-a propus s-o aștept în cabină.

Vreo oră, cred, i-am urmărit râsul și glasul deasupra, pe covertă. Parcă-și mutaseră masa ori nu mai stătea cu cei care o chemaseră – vorbea și râdea exact deasupra cabinei mele. Își bătea joc, mă sfida – totul era posibil după ultima jumătate de oră petrecută împreună. Eram furios, eram ridicol așteptând, am încuiat ușa pregătindu-mă de culcare. Și tocmai atunci s-a stârnit vijelia. Pe covertă, o clipă, zarva a atins paroxismul. S-au auzit pași grăbiți pe scara metalică și Iuliana mi-a bătut la ușă.

–Cine-i?

–Hai, deschide!

Nu numai că nu mi-a dat voie să mă prefac surprins de vizită, dar cât pe ce să regret că mă hotărâsem să n-o mai primesc, că mă dezbrăcasem. Doamne, ce ademenitor sunase acest „Hai, deschide!” șoptit!

–M-am culcat, noapte bună.

Un răstimp a stăpânit numai vuietul vântului, pe urmă i-am auzit primii pași și n-am putut ghici cum pășea. Nu mi-a urat noapte bună, în zadar mi-ar fi urat.

Cabina mea se afla chiar lângă sala de mese, dar nu m-a trezit nici prima serie de flămânzi, nici a doua. Nici singur nu m-am trezit – mi-a bătut la ușă nea Costică, „tatăl ospătarilor”:

–Vă așteaptă domnișoara.

I se răcise cafeaua cu lapte, mă aștepta de mult, mă aștepta singură, odihnită, veselă. Nimic nu se întâmplase.

–Te culci cu găinile, te scoli cu leneșii, ce-ți pasă!

Știu – am auzit, am citit, am mai plătit: nicio femeie nu iartă jignirea unei uși care-i rămâne închisă, chiar dacă ea cu mâna ei și-ar fi încuiat-o. Se prefăcea, nu încape îndoială că buna ei dispoziție era regizată, bine regizată, îndrăzneț – altfel cum s-ar fi încumetat să mai glumească pe seama orei la care bătuse și nu-i deschisesem? Abia după aceea m-am gândit și încă mă încearcă bănuiala că tot ce a urmat sau aproape tot, acel „ceva” de neînțeles care ne-a despărțit mereu și sfârșitul, mai ales sfârșitul poveștii – n-au fost decât consecințe ale jignirii din prima seară. Există, evident, și argumente împotriva acestei bănuieli: cel mai puternic fiind perseverența necesară unei asemenea răzbunări: era într-adevăr „un drac de fată”, cum bine se zice, dar nu, n-o pot dușmăni într-atât încât să-i atribui vicii diavolești.

–Știi, băieții s-au apucat să repare stația. Spun că au aflat ce are, până-n prânz va fi bună…

Stația era în cabina ei. Cât a ținut excursia, vreo șapte electrotehnicieni au tot reparat-o, adică au jucat lângă ea șeptic, pocher, trombon și remy. De bună seamă va fi rămas una dintre amintirile amuzante ale excursiei lor – ce rost avea să le-o stric, să le arăt că nu mă păcălesc, că știu cât, cum și ce repară?! Făurită în înțelegere cu mine, fie și într-o înțelegere tacită, amintirea și-ar fi pierdut tot hazul.

–După amiază ajungem la Sulina. Dacă și mâine e vremea ca azi facem baie în mare…

S-ajungem noi până mâine!

–Tov. Mustață spunea că azi dimineață a apărut la masă un om în plus. N-avea de unde, cred că a mâncat cineva două porții sau ospătarii…

Și totuși, cineva apăruse în plus. În plină Deltă creștea stuf, nu studenți, dar tov. Mustață era dispus să creadă și în minuni când era vorba de banii O.N.T.-ului, că „tot nu-i înapoiază”. Abia în ultima zi, la despărțire, ne-am putut împăca: încheiam socotelile pe covertă, nu reușisem să numărăm excursioniștii care începuseră să plece și o studentă a venit să ne mulțumească, așa de parcă la invitația noastră personală s-ar fi plimbat șapte zile prin Deltă. Era fata unui pescar din Crișani, se întâlnise cu colegii prin sat și… „Și gata” – vorba Iulianei: întotdeauna i se părea că simpla relaxare a unei înlănțuiri de fapte e suficientă pentru a o explica și cauzal.

–Ce zici, până la prânz facem plajă?

Fluviul era pustiu, pluteam egal printre maluri împădurite și mă miram unde e stuf în Deltă. Iuliana deținea rezerve inepuizabile de voie bună, alesese un loc de plajă tocmai la pupă, nu era decât cârmaciul acolo, de data asta soarele nu reușise să mă toropească și n-am mai rezistat în muțenia mahmură cu care mă deșteptasem.

–Câți ani ai Iuliana?

–20.

–Ai și început să scazi?

–Nu, nu încă. Dar am început școala cu dispensă, am prins liceul cu zece clase…

–Bine, 20. Și tot n-ai renunțat la jocurile cu păpuși!

–Zău, de azi dimineață încerc să te dispun: doar-doar ai să renunți la ședință!…

–Nu, nu-i ședință. Voiam doar să-ți spun…

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.