Blog

Dar adevărul, gol-goluț, acesta e: prima apariție a Iulianei m-a făcut să tresar. Față de această fracțiune de secundă în care nici n-a fost vorba să-mi aleg reacțiile, toate celelalte sunt ulterioare, inclusiv observația – esențială, totuși – că șocul acesta n-a avut nimic de-a face cu vreo presimțire. Dar absolut nimic! Iuliana a apărut – eu am tresărit, asta a fost…

Ei, nu, nici așa. Pedepsindu-mi mica ezitare de la început – pedepsind-o pe merit! – sunt gata să cad în cealaltă parte a adevărului. Pentru că șocul n-a fost, nu putea fi doar meritul Iulianei. Poate că trebuia să-mi evoc înainte de orice decorul primei ei apariții, cu totul inedit pentru mine – la urma urmei nu-i deloc sigur că aș fi tresărit zărind-o pe culoarul facultății, într-o cofetărie, pe bulevard sau oriunde altundeva. În afara locului unde am întâlnit-o, bineînțeles.

Ar trebui să recunosc că nu navigasem niciodată, drept care la cei 32 de ani ai mei eram ca un nou născut în ale marinăriei. Sigur că da! Numai așa s-a putut întâmpla ca vasul acela, care urma să ne plimbe o săptămână prin Deltă, să mă amețească, pur și simplu să mă farmece din primul moment. Jalnică eroare! Era de fapt un șlep-cazarmă, cel mai banal dormitor plutitor – conceput chiar cu destulă zgârcenie, ca pentru cazarea acelor sezonieri amărâți pe care numai perspectiva câtorva lei în plus îi aduce iarna la recoltarea stufului: două săli de mese la extremitățile unui culoar cu cabine de două paturi – la nivelul punții; cabine cu șase, zece și douăsprezece paturi – sub punte;  o covertă foarte largă acum mobilată special de O.N.T. cu scaune din metal și fir de plastic, covertă pe care un restaurant din Galați fusese invitat să-și instaleze o îngrăditură din plasă de sârmă – zisă „bar”. Am mai văzut apoi în Deltă șlepuri identice, fabricate, bineînțeles, în serie – și de fiecare dată a fost nevoie să-mi amintesc, să-mi repet chiar că nici măcar motor nu au. Mai cu seamă noaptea, arborând salbe de becuri multicolore, într-atât păreau niște transatlantice încât – repet: habar n-am de marinărie și navigam pentru prima oară – încât pur și simplu nu mă puteam împotrivi unei reverii de adolescent, exotice și caraghioase.

Așadar n-a fost numai meritul Iulianei. Și totuși ea, prima ei apariție – și nu simpla îmbarcare pe acel șlep prăpădit – m-a făcut să tresar. Oricât de impresionant, decorul nu-i decât decor. Cadru. Ambianță. În el, neapărat în el, Iuliana rămâne totuși autoarea de necontestat a acelui șoc – neașteptat, fulgerător, violent, ca orice șoc.

Ei, ei: „autoare” e numai un fel de a spune. E mai presus de orice îndoială că Iuliana n-a creat șocul, nu l-a premeditat. Adică ea n-a făcut nimic deosebit pentru asta, absolut nimic. Pur și simplu a apărut. Atât. Dar a fost de ajuns pentru…

Și mai era ceva: atmosfera stranie ce stăpânea coverta până la sosirea ei. Nu, nu era numai bezna misterioasă, ascunzând apa și tocmai așa făcându-i prezența mai vie, mai fascinantă. Nu doar această vecinătate neobișnuită pentru mine, doar presimțirea fluviului. Tăceau, cereau o informație cu glas scăzut și imediat mulțumeau exagerat de politicos – o bunăcuviință aproape ostentativă. Nu glumeau și nu aveau de ce râde, păreau că nu se cunosc și că nici n-au de gând să se cunoască vreodată, așteptau stingheri și placizi – nefiresc de placizi tocmai ei, veșnicii grăbiți, atât de străini de arta pacienței. Acasă, la facultate, nimic uimitor n-aș fi văzut în asta, poate nici n-aș fi dat importanță, în orice caz nu m-ar fi jignit: la urma urmei e o îndemânare elementară pentru un activist să câștige încrederea oamenilor. Numai că eu, în seara aceea, nu eram decât un excursionist cu ani, răspunderi și studii în plus față de ei. De ce atunci să-i cuceresc eu? De ce nu s-ar fi străduit ei să-mi câștige încrederea, ca în raporturile firești dintre student și profesor? De unde această retragere prudentă în apatie, în politețe distantă – un adevărat baraj de sârmă cu țepi și electricitate, plantat instantaneu ori de câte ori între ei, studenții, apare cineva cu alte funcții decât cele didactice?

Așteptam toți, așa, și nu ne era prea clar ce așteptam.

O așteptam, de fapt, pe Iuliana!

În primul moment, cum spun,a fost șocul – am tresărit. În filme, de obicei, asemenea secvențe sunt subliniate sonor – se face liniște ori dimpotrivă. Nu știu: poate că filmele s-au luat într-adevăr după noi, poate că noi am văzut prea multe filme, dar aș putea să jur că mi-au țiuit urechile scurt, și imediat s-a așezat o liniște stridentă: așa, de parcă am fi rămas în doi, pentru o clipă, pe coverta unui vas pustiu. Și tocmai această senzație, de covertă pustie, dăinuind împotriva oricărei realități, mi-a interzis s-o privesc.

Bineînțeles că n-a bănuit nimic – mai exact: sper să nu fi bănuit. În orice caz n-a lăsat să se vadă că observase ceva cât de cât deosebit. Mai e nevoie să spun că n-a încercat, dând cu ochii de mine, un șoc similar? M-a inventariat rapid, dacă m-a inventariat, în aceeași privire care a luat act de întreaga adunare. Și imediat – dar imediat, fără nicio introducere sau prezentare – a început o animată discuție de serviciu cu reprezentantul oficiului de turism. N-am înțeles nimic, de altfel nici nu era de reținut decât tonul prea puțin prietenos, aparținând unui ziarist invitat și concluzia: sosise și ultimul tren, trebuiau strânse toate biletele de excursie și puteam începe repartizarea pe cabine.

Aș putea îngrămădi în jurul acestei întâmplări încă o sumedenie de alte amănunte, îmi sunt atât de apropiate și vii încât abia izbutesc să le refuz. Și continuă să se ivească din întuneric, unele de-a dreptul inedite, părându-mi chiar mie, acum, simple opere ale unei memorii în exces de zel. Le-aș putea face să-mi defileze la infinit, în ordine firească, de-a-ndăratelea sau pe sărite – în rândurile albe de mai sus chiar am făcut-o.

Degeaba!

Singurul amănunt revelator, cel care mi-ar putea explica întreaga întâmplare, cel care m-ar putea explica – nu se află printre ele. Mi-am amintit până și culoarea roșie a becului sub care așteptam pe covertă, țin minte că ultimul eveniment înainte de apariția Iulianei a fost căderea unuia dintre picioarele scaunului meu printre stinghiile rare ale dușumelei, iar cel dintâi punct de sprijin după clipele de panică a privirii a fost căscatul alintat și copilăros al unei studente cu cozi. Ei bine, în tot acest noian de amănunte inutile nu se află – dar așa, de parcă nici n-aș fi zărit-o! de parcă nu mi-ar fi țiuit urechile la vederea ei! – tocmai Iuliana.

Pe îndelete n-am îndrăznit s-o privesc, e adevărat.

Dar și timiditatea asta nu-i decât încă o infirmitate! Iar infirmitățile puse una lângă alta nu numai că nu se scuză și nu se acoperă, ci dimpotrivă: după ce te bate grindina – se spune – te mai bate și cu prăjina! N-am nicio scuză deci funcționând așa, ca un dagherotip primitiv în epoca instantaneului: când se pot separa faze, cu sutele, până și în acel „cât ai clipi din ochi”, eu sunt gata să-mi explic absența primei imagini despre Iuliana, simplu, ridicând din umeri: pe îndelete n-am privit-o, n-am îndrăznit!

La urma urmei de ce?

Prima imagine a Iulianei trebuie să-mi fi rămas, de fapt, de la restaurant. Am insistat mai târziu să-și amintească, n-a priceput de ce insisit, dar mi-a confirmat că într-adevăr rămăsese îmbrăcată la fel: pantaloni de doc albaștri, foarte strâmți, pantofi fără toc și o bluză albă, decoltată, cu un desen modern. Da, dar pe mine nu mă interesează atât cum arăta ea, pentru oricine! Din câți erau pe covertă, doar eu am tresărit, și, până să vină la restaurant, spălase, de pildă, praful și oboseala călătoriei, avea acum un ten de copil, proaspăt, contrazis ciudat de ochii desenați și de rujul care-i contura precis buzele subțiri. Părul negru, tuns scurt, mică – chiar foarte măruntă, mișcându-se degajat, mișcându-se repede și mult, dar nu risipindu-și gesturile – apariția ei atrăgea imediat atenția, șoca.

Ei, iată: șocul, cochetăria aceea desigur studiată, voit ofensivă și totuși deloc suburbană – acestea ar trebui să alcătuiască, probabil, primul meu instantaneu cu Iuliana. Ulterioare, în orice caz, detaliile ar putea să fie inutile și nesemnificative.

În seara aceea – seara în care de fapt doar am văzut-o, nici măcar n-am făcut cunoștință atunci – a mai fost o întâmplare care merită atenție.

Mâncam, toți excursioniștii, la o grădină de vară. Înainte de plecare. Eram la masă cu omul de la O.N.T. (de acum am să-i spun, ca în excursie, „tov. Mustață”) și cu prietena lui (asta abia mai târziu am aflat-o, în seara aceea îi spuneam „doamnă”), cu reporterul de la Scânteia Tineretului și cu soția acestuia. Abia aici, la masă, regretând că nu e, am descoperit în secret că sperasem în secret să fie și Iuliana. A venit când tocmai ne pregăteam să plecăm, a venit să ceară încă un tichet de masă pentru un student întârziat, și, abia atunci, am îndrăznit s-o privesc cu mai multă atenție, cât tov. Mustață i-a explicat programul primei zile de excursie.

–Cine-i? Nu m-am putut abține.

–O studentă – a ridicat din umeri tov. Mustață, fără să-și ascundă nemulțumirea; ei bine, nemulțumirea lui m-a jignit! Mi-a trimis-o O.N.T.-ul de la București.

–Și ce treabă are pe vas?

La urma urmei se cuvenea să știu, eu răspundeam de excursie.

–Niciuna.

De fapt, tov. Mustață avea numai grija administrației, Iuliana fiind ghid; dar și asta abia a doua zi am aflat-o.

–Poate-i aflu eu o ocupație!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.