Blog

Vineri dimineață, după micul dejun, colegul meu american, Mark Mahoney, ne-a dus până la Avignon, de unde el a plecat mai departe pentru a face nudism la Saintes Maries de la Mer (despre legenda legată de această localitate de pe malul Mediteranei am scris într-un episod anterior), lângă Marsilia.

Ajunși la Avignon, ne-am dus mai întâi la agenția de închiriat mașini, unde ne-am lăsat bagajele, pe care le-am recuperat când am preluat mașina după prânz.

Apoi am mers să vizităm Palatul Papilor.

După alegerea sa ca papă în 1305, datorită influenței lui filip cel Frumos, regele Franței, papa Clement V, fost episcop de Bordeaux, refuză să se instaleze la Roma, unde era în plină desfășurare războiul dintre cele două familii dominante, Guelfii și Ghibelinii. Și, după ce se plimbă prin mai multe orașe din zonă, se instalează la Avignon. Palatul a fost construit începând din 1335 de către papa Benedict XII și a fost continuat de către următorii pontifi până în 1367. Palat și fortăreață în același timp, este format de fapt din două edificii: palatul vechi al lui Benedict XII și cel nou al lui Clement VI. Este cel mai mare edificiu în stil gotic, dar și cel în care stilul gotic s-a exprimat în toată plenitudinea sa. Biblioteca pontificală de la Avignon era cea mai mare a vremii cu peste 2.000 de volume. Prin amploarea sa, palatul a permis o transformare generală a modului de viață și de organizare a bisericii catolice.

Am vizitat castelul și am urcat și în turn de unde aveam o perspectivă extraordinară asupra văii Ronului și mai ales a celebrului pod, care nu mai ajunge decât până la mijlocul apei.

Am coborât apoi în grădina palatului care ne-a plăcut poate mai mult decât palatul în sine. Plină de plante mediteraneene, cu o vegetație luxuriantă, grădina ne-a plăcut poate și datorită întâlnirii cu unul dintre cei mai frumoși păuni înfoiați pe care i-am văzut vreodată.

Înainte de a merge să ne preluăm mașina am coborât pe vechiul pod și am mers până la capătul lui, lăsând briza apei să ne răcorească un pic. Mașina pe care ne-a oferit-o agenția era un Peugeot 104 cu 4 viteze, pe benzină și fără aer condiționat, ceea ce avea să se dovedească o problemă, ținând cont că mergeam spre sud. Dar n-am avut ce să facem pentru că era singura disponibilă.

Am pornit direct pe autostradă spre Marsilia, aproape tot timpul cu accelerația la podea, pentru că era deja târziu când am ieșit din Avignon, aproape trei după amiaza.

Am intrat în Marsilia și parcă dintr-o dată ne-am trezit într-o altă țară. A fost un adevărat șoc! Parcă nici nu mai eram în Franța ci în nordul Africii, cu bărbații în haine arăbești (care spărgeau semințe pe marginea drumului), femeile cu văluri și rufele în puse la uscat la ferestrele dinspre bulevard… Toată lumea adunată în fața caselor, aparent fără nicio treabă… Nu mai văzusem niciodată până atunci așa ceva în Franța!

–Mihaela, am întrebat-o, ai observat să fi trecut vreun pod mare? Dar unul cu adevarat mare… uriaș?

–Nu, de ce? a răspuns ea uimită.

–Păi nu vezi că nu mai suntem în Franța, ci în nordul Africii? Trebuie să fi trecut cumva Mediterana! am continuat eu gluma.

Aceasta a fost prima mea impresie la intrarea în Marsilia și, vorba doamnei Coco Chanel, „prima impresie este întotdeauna cea bună, mai ales când este proastă”! Așa că nimeni nu a mai reușit să mă facă să-mi schimb acea primă impresie vreodată…

Avansând spre centrul orașului am zărit pe un deal la marginea dinspre Mediterana, o catedrală superbă. Am oprit lângă un polițist și l-am întrebat despre ea. Așa am aflat că se numește Notre Dame de la Garde și este dedicată sfintei fecioare, patroana marinarilor. Dar și că din centru vom gasi indicatoare care să ne ajute să ajungem acolo.

Și am ajuns. Situată pe o colină care domina orașul, perspectiva oferită asupra acestuia era absolut superbă. Parcă nu mai era același oraș ale cărei periferii mă dezamăgiseră la primul contact…

Am vizitat catedrala și ne-am bucurat de priveliște. Tot orașul se așternea la picioarele noastre. Iar în cealaltă parte se vedeau foarte clar portul și insulele din golful Marsiliei, una dintre ele găzduind faimoasa fortăreață Chateau d’If, făcută celebră de Dumas cu al său roman, Contele de Monte Cristo.

Începea să se însereze și imaginile se estompau, iar soarele se culca liniștit spre vest, lungind umbrele noastre și ale catedralei. Așa că, după ce am admirat în liniște apusul roșiatic, am pornit spre hotelul pe care-l rezervasem, la marginea orașului, și ne-am culcat. A doua zi aveam încă și mai multe lucruri de văzut… Noapte bună!