Blog

Pe la mijlocul lui ianuarie, Mihaela mi-a spus că unul dintre băieții șefei noastre de colectiv de la institut ajunsese la Paris împreună cu prietena lui și solicitaseră azil politic în Franța. Și m-a întrebat dacă poate să-i dea numarul meu de telefon. Mi-a mai spus că șefa nu se așteaptă să-l ajut cu bani, pentru că știa că nu am, dar măcar cu sfaturi. Bineînțeles că am acceptat și i-am dat ambele numere de telefon, de acasă și de la serviciu.

Virgil era unul dintre liderii studenților la Politehnică în 90, nelipsit de la toate meetingurile, unde principala scandare era „Jos Iliescu”. La sfârșitul celui de-al doilea an de studiu, în vara lui 91, plecase la un congres al studenților la Oslo, în Norvegia, ceruse azil politic acolo și nu se mai întorsese în România.

Faptul că ajunsese în Franța era o surpriză pentru mine. Ce mai știam despre el era că prietena lui era mult mai mare decât el, ca vârstă. Chiar mai mare și decât mine, maică-si mu-i plăcuse deloc situația, dar nu avusese niciun cuvânt de spus.

După vreo două zile, Virgil m-a sunat la birou și am stabilit o întâlnire la un bistro din zona gării Montparnasse, în apropierea locuinței mele, pe la 6 și jumătate. Eu am ajuns un pic mai devreme. Am luat de la Mantes-la-Jolie trenul care mergea direct la Gara Montparnasse și ajungea pe la șase fară zece. Au ajuns și ei pe la și douăzeci șicinci.

De fapt, era prima oară când îl întâlneam pe Virgil. Auzisem destule despre el, pentru că bârfa, Radio Șanț, cum i se mai spunea pe vremea aia, funcționa foarte bine la institut. Era un tip înalt, peste cei 1,85 ai mei, destul de masiv, brunet și cu o mustață pe oală, care făcea să nu se prea vadă diferența de vârstă dintre ei. Adriana era o fată destul de frumoasă, înaltă, bine făcută, după care întorceai capul pe stradă… Mai ales la Paris, unde, noi cel puțin nu prea zărisem multe persoane după care să ne sucim gâturile.

Noi, băieții, am luat câte o bere, iar ea a luat o cafea… Le-am povestit pe scurt ce făcusem în cele două luni de când eram în Franța, pentru că restul am presupus că-l știau de la mama lui Virgil. Și considerând că am dezghețat macar un pic atmosfera, I-am întrebat cum ajunseseră la Paris.

–În urmă cu două săptămâni, a început el, prietenii noștri norvegieni, care ne ajutaseră și cu avocații, ne-au smat și ne-au spus că am pierdut procesul de acordare a azilului politic, nu mai există nicio cale de atac și a doua zi, probabil, vor veni să ne ridice pentru a fi expulzați în România. Ne-au mai spus să umplem rapid două geamantane cu lucruri de primă necesitate pentru că vin imediat cu mașina să ne scoată din țară și să ne aducă în Franța. Se interetaseră și aflaseră aflaseră că în Franța condițiile de acordare a azilului politist sunt mai puțin restrictive. Am mers toată noaptea, am trecut cu feribotul în Danemarca, apoi am traversat Germania și a doua zi dimineață ne-au lăsat în gară la Strasbourg. De acolo ei s-au întors spre casă, iar noi am luat trenul și am venit la Paris.

Așa și-a început Virgil povestea.

–Și când ați ajuns la Paris ce ați făcut? Ați reușit să depuneți cererea de azil? Unde stați acum?

–Când am ajuns la Paris ne-am dus la Secour Catholique (Ajutorul Catolic). Tot norvegienii ne învățaseră să facem asta. Și aculo am primit câte o masă caldă și câte un pat până când ni se aprobă analiza cererii de azil politic. Tot ei ne-au ajutat să depunem cererea.

–Cum adică să aprobe analiza cererii de azil? am întrebat eu.

–Păi după ce depui cererea nu devii automat solicitant de azil. Întâi o procesează și în momentul în care o trimit către comisia care analizează cererile, abia atunci ești luat în evidență, primești o locuință într-un cămin de refugiați și o indemnizație de hrană.

–Pare destul de complicat.

–Da, chiar este. Dar așa a fost și în Norvegia

–Și aici, la Secour Catholique puteți sta până când vă primește cererea?

–Cred că da, dar nu sunt sigur.

–Și în Norvegia, cum ați ajuns și de ce nu v-au aprobat cererea de azil?

–Am plecat la o conferință a studenților la Oslo. Și când am ajuns acolo am cerut azil politic. Am avut mare noroc că Petre Roman era plecat din țară, că altfel nu-mi eliberau pasaportul.

–Și de ce v-au refuzat norvegienii azilul politic?

–Procedurile lor sunt foarte complicate, durează foarte mult și, de fapt, ei nu vor să acorde nimănui azil.

L-am mai întrebat apoi ce probleme avusese în țară de i-a venit ideea să fugă și să ceară azil politic. Din câte știam eu, părinții lui aveau o situație foarte bună. Tatăl lui lucra în comerțul exterior, iar mama lui, așa cum am mai spus era șefa noastră de colectiv. Răspunsul, cel puțin pentru mine, a fost unul halucinant… Mi-a povestit că securitatea încerca să-l omoare, datorită activităților lui contra regimulul Iliescu instaurat după revoluția din decembrie 89, iar când ieșea din casă îl aștepta mereu o Dacie gri fără numere de înmatriculare, care încerca mereu să-l calce atunci când traversa strada!

Poate că era o poveste bună pentru străini, dar convingerea mea era că dacă securitatea ar fi vrut cu adevărat să-l omoare, nu am mai fi stat noi de vorbă atunci! Și mi-a mai povestit și de un atentat la Oslo, cu un arab are a încercat din senin să-l înjunghie pe stradă, dar a scăpar doar cu o zgârietură.

Pentru că se cam făcuse ora cinei și bistroul începea să se umple, i-am întrebat dacă nu vor să mâncăm împreună. Am precizat de la început că erau invitații mei. Au încercat ei să o dea cotită și să refuze, dar nu le-am lăsat prea mult loc de întors. Din pofta cu care mâncau amândoi se vedea că ceea ce primeau de la ajutorul catolic nu era chiar formidabil.

În timpul mesei am continuat discuția și, tot Virgil mi-a povestit că discutase cu niște asociații de studenți francezi pe care-i întâlnise la diferite conferințe studențești, inclusiv la Oslo, și spera ca acestea să-l ajute în demersurile lor din Franța. Când am terminat am mai băut câte-o bere, apoi ne-am despărțit, dar am stabilit să ne mai vedem și i-am rugat să mă mai sune, când pot, ca să-mi spună ce-au mai făcut și cum avansează demersurile lor. Aceasta a fost prima mea intilnire cu Virgil, dar vor mai fi și altele. Și de fiecare dată va fi ceva de povestit…