Blog

Prin februarie 1990 ne mutasem în apartamentul nostru din Drumul Taberei. Cheltuisem toate economiile pentru a-l aranja și a-l mobila, ba chiar ne îndatorasem destul de mult și ne era greu să ne descurcăm din cele două salarii de ingineri cu cinci ani vechime…

Așa că eu, profitând de faptul că aveam mașină, am început să fac un pic de taximetrie clandestină, așa cum multă lume făcea pe vremea aceea. La început făceam asta noaptea, în weekend, vineri spre sâmbătă și sâmbătă spre duminică toată noaptea, iar duminică spre luni doar până după miezul nopții.

Mihaela era foarte îngrijorată, pentru că se deschisese borcanul cu știri după revoluție și acum auzeai de tot felul de atacuri și crime, care înainte fuseseră băgate sub preș de comuniști… Din momentul în care plecam, pe la 9 seara, și până dimineața, la 5 sau 6, când mă întorceam, ea stătea ca o statuie la geamul de la bucătărie, fumând și supraveghind parcarea, așteptând să mă întorc. Chestia asta o dădea complet peste cap și nu prea se mai putea discuta cu ea până spre jumătatea săptămânii următoare câd reușea să recupereze oboseala acumulată.

Într-o noapte am ajuns la aeroport, am încercat și am reușit să iau un client către oraș, ca să nu mă întorc gol, apoi am decis să revin să văd cum ar merge treaba acolo și am continuat timp de mai mult de șase luni să fac taximetrie clandestină la aeroport. În mod surprinzător am fost acceptat de mafia taximetriștilor clandestini de acolo și totul a fost relativ bine.

Într-o duminică toridă, pe la începutul verii, în care nu reușisem să iau niciun client până după prânz, și din cauza efectului de seră curgea apa pe mine ca un râu, am fost mai insistent decât de obicei și am convins un cuplu de tineri din Țările de Jos, Wim și Annemiek, să-i duc în oraș. Ca să nu lungesc povestea (mai ales că se înscrie într-un alt ciclu), în zilele următoare ne-am împrietenit și i-am luat la noi acasă. Iar după ce au plecat, am continuat să corespondăm,iar Wim îmi trimitea din când în când câte o carte polițistă a lui Van Gulik, un scriitor olandez pasionat de cultura chinezească, cu judecătorul Ti.

Atunci când am ajuns la Paris i-am sunat și i-am invitat să vină, dacă vor, să mă viziteze la Paris.

Și asta au și făcut, venind la două zile după Crăciun și au stat până după anul nou. (Bineînțeles că am avut acceptul lui Viorel atunci când i-am invitat.)

Au venit cu autobuzul de la Haga, pe la vreo 11 noaptea și i-am așteptat împreună cu Viorel la autogară. Am ajuns acasă, unde pregătisem masa și pentru ei, am mai stat un pic de vorbă și apoi ne-am culcat. Dimineață, când au văzut că folosim cafea solubilă m-au certat, spunându-mi că este cea mai toxică și nocivă variantă de cafea, iar seara când ne-am întors de la birou am găsit în bucătărie un filtru de cafea Philips, pe care mi l-au făcut cadou.

–Este vorba de protecționismul olandez! mi-a zis Annemiek. (Iar acel filtru de cafea este încă pe undeva prin cămară, funcțional, dar nefolosit de vreo 10 ani de când mi-am cumpărat un expresor.)

Noi mergeam la serviciu, iar ei se bucurau de Paris în timpul zilei. Seara ne mai plimbam un pic împreună, beam ceva prin oraș, apoi ne retrăgeam la culcare.

Le cedasem lor dormitorul meu, iar eu dormeam pe canapeaua din sufragerie, care nu era extensibilă.

Am pregătit o masă specială de revelion pentru toți și ne-am bucurat de un început de seară liniștită. De fapt Viorel și Anneniek au fost artizanii. Ea și cu Wim am fost doar degustători. Am mâncat și ne-am uitat la televizor în până pe la 12, am ciocnit câte o cupă de șampanie la trecerea dintr-un an în altul, apoi am ieșit pe stradă, așa cum era și este tradiția în occident.

Ne-am dus cu metroul până la Sacré-Coeur, am admirat luminile Parisului și artificiile de pe colina Montmartre, apoi am plecat pe jos.

Metroul se oprise așa că a trebuit să traversăm tot Parisul pe jos. Dar nu eram singuri. Străzile erau pline cu o mulțime de oameni care, ca și noi, ieșiseră din case sau din restaurante să petreacă în aer liber. La un moment dat, din cauza frigului, simțeam nevoia să merg la toaletă. Văzusem o mulțime de oameni care se trăgeau lângă zidul unei clădiri și își goleau acolo rezervoarele, dar eu cu Viorel am zis că suntem mai civilizați, chiar dacă ne acuzaseră unii din occident, pe noi românii, de tot felul de chestii după 90. Faza asta a ținut până când ne-au mâncat banii singurele WC-uri publice automate pe care le-am găsit, fără a le putea folosi pentru că probabil se defectaseră din cauza utilizării excesive. După asta am cedat, ne-am tras și noi lângă un zid, care, după miros, mai fusese utilizat în acea noapte, și ne-am ușurat.

Am ajuns acasă pe la cinci și ceva și ne-am băgat direct în pat. Seara, am ieșit la o braserie din cartier și am luat o cină cu adevărat franțuzească împreună cu Wim și Annemiek, care urmau să plece a doua zi.

M-au invitat să-i vizitez, împreună cu Mihaela, atunci când va veni și ea la Paris. Și așa am și făcut, dar asta este o altă poveste…