Blog

De Crăciun îi invitasem la noi la masă pe ceilalți trei români pe care-i știam la Paris, colegii noștri de la institut, Horia, Mihai și Traian. Iar Viorel voia neapărat să facă o mămăliguță, așa ca să ne simțim ca acasă, în România. Cine își imaginează o masă de Crăciun fără o mămăligă, cât de mică, pe masă? Sigur ar mai fi trebuit puse și niște sarmale pe masă, dar era un pic prea complicat pentru noi…

În concluzie, una dintre sarcinile mele speciale cu această ocazie a fost să găsesc mălai. Grea sarcină pentru că nici măcar nu știam cum se spune mălai în franceză. Și am căutat vreo săptămână prin toate magazinele alimentare care mi-au ieșit în cale. Ceea ce mi s-a părut a fi cel mai apropiat lucru de mălai era „maizena”, care era un fel de făină gălbuie, iar numele mă ducea cu gândul că ar avea vreo legătură cu porumbul (mais în franceză). De fapt maizena este un fel de făină specială care se folosește la prăjituri. Și tocmai când eram gata-gata să renunț la achiziția mălaiului și să dau peste cap tot conceptul culinar al lui Viorel, am găsit două pungi de „semoule de mais” (aceste e numele mălaiului în franceză) la Framprix-ul nostru din colț, de pe rue Falguière.

Acum, eu ca orice român care trăise în comunism, obișnuit cu lipsurile și cozile la alimente, am întrebat-o pe vietnameză care lucra acolo:

–Numai două pungi aveți de „semoule de mais”?

–Acum da, dar dacă vă mai trebuie, mai aducem în câteva zile, mi-a răspuns ea.

–Vă rog frumos! Când pot să mai trec pentru a mai lua câteva?

–Peste trei sau patru zile lucrătoare.

–Mulțumesc frumos!

Și într-adevăr, peste trei zile raftul era plin cu pungi de mălai. Am mai luat încă două ca să avem și pentru anul nou și m-am concentrat pe celelalte cumpărături pe care le mai aveam de făcut.

Meniul pentru masa de Crăciun includea mezeluri ca antreu, niște mămăliguță cu brânză și smântână, friptură de porc la cuptor, brânzeturi franțuzești fără mucegai și deserturi. La bauturi aveam whisky, vin roșu și coniac.

Cu smântâna a mai fost o poveste. Eu căutam frișcă și aflasem că pe fantuzeste e „crème”. Am cumpărat „crème” și când am ajuns acasă am constatat că e smântână. Nu a fost nicio problemă, am mai descoperit numele unui aliment esențial, iar de mâncat am mâncat-o cu plăcere.

Frișca pe franțuzește e „crème Chantilly”…

Cei trei colegi au venit la noi în ziua de Crăciun la prânz și masa cu conversațiile și poveștile fiecăruia s-a întins până seara. Am aflat cu ocazia asta că Mihai și Traian își aduseseră soțiile pentru o lună, iar invitațiile, necesare pentru obținerea vizelor le primiseră de noi, de la servici. Am băgat la cap, ca să solicităm și noi invitații după anul nou.

Seara s-a încheiat apoteotic cu musafirii plecând ghiftuiți, mulțumiți și cu oarecari dificultăți în păstrarea liniei drepte în timp ce mergeau.

Nici noi nu eram foarte departe de acea condiție, dar noi nu aveam de mers decât până la dormitoare…

Și revenind la mălaiul care a creat mămăliguța care a fost adevărata vedetă a prânzului de Crăciun, timp de mai multe luni am avut o sursă stabilă și sigură de aprovizionare la Framprix-ul din colț. Cred că era spre sfârșitul lui septembrie când, făcându-mi-se poftă de o mămăliguță, m-am dus să cumpăr o pungă de mălai și nu am mai găsit nimic la raft. Bineînțeles că am întrebat o doamnă, tot vietnameză, care lucra acolo, când mai aduc, însă de data asta răspunsul a fost unul tăios:

–Nu mai aducem! Abia am scăpat de el! Cred că numai dumneavoastră l-ați cumpărat pe tot!