Blog

Partidele noastre politice și-au cam făcut veacul sau, altfel spus, și-au trăit traiul și-au mâncat mălaiul! Alea vechi au rămas închistate în adunarea oamenilor din administrație, a pensionarilor militari sau din ministerul de interne și, eventual, a celor care eșuaseră în economia privată și își căutau un loc călduț, unde să fie chiori în țara orbilor. Cele noi fie s-au aliniat ca stil de conducere și canibalism cu cele vechi, fie s-au aliniat unor ideologii nostalgice, populiste ori unor finanțări imorale și au adunat tot felul de scandalagii, care nu aveau ce căuta la vârful politicii.

De aceea cred că așteptăm degeaba soluții pentru speranțele noastre referitoare la un trai mai bun și soluții economice sustenabile de la actuala clasă politică.

Până acum m-am ferit de politică precum dracu’ de tămâie, și înainte și după revoluție. Poate că asta vine și de la o repulsie totală față de ședințe, iar astea sunt inevitabile și lungi în cazul apartenenței la un partid. Pe vremuri era un banc referitor la niște canibali însetați de cultură și dornici să-și îmbogățească vocabularul care dădeau drumul oricărui prizonier care îi învăța un cuvânt nou, în loc să-l bage în cazanul de tocană. Bulă, specialist român în junglă, atunci când l-au prins și erau gata-gata să-l bage-n cazan, le-a explicat înțelesul termenului „ședință”: o adunare cam ca a lor, unde se adunau mai mulți pentru a-l toca și a-l mânca (la figurat) pe unul dintre ei!

Probabil că aș fi putut intra în partid în facultate, dacă n-aș fi fost ceea ce americanii numesc „loose cannon” și n-aș fi avut un coleg binevoitor, care a fost primit în prima serie, după sesiunea de iarnă din anul II, și care, după aceea, s-a opus sistematic de câte ori eram și eu propus. Și uite așa, când s-a schimbat regimul, după vreo cinci ani de la terminarea facultății, am putut spune că sunt imaculat ca un samoyed, iar cel mai mare dușman s-a dovedit a fi fost cel mai bun prieten…

Dar să revenim la oile noastre…

Noi am avea nevoie prin parlament de un grup mare de oameni cu rădăcini adânci în economia reală și o bună experiență de leadership și management, care să ne așeze, cum se zice, pe linie și să ne dea brânciul de care avem pentru a reveni pe drumul cel bun. Ei bine, oameni din ăștia nu prea avem șanse să găsim prin partide! Și nu pentru că ar vrea neapărat să fie șefi, dar în niciun caz nu își vor dori să fie în subordinea unor asemenea… (Mai bine mă opresc aici și nu scriu cuvântul, că iar sunt acuzat de atac la persoană!)

Și când spun rădăcini adânci în economia reală mă refer la firme private serioase, nu la covrigării sau la vânzători de semințe, la oameni care nu și-au dezvoltat firmele pe baza contractelor cu statul.

Eu însumi am fost de multe ori numărul doi într-o firmă, însă de câte ori n-am avut un șef de la care am avut ceva de învățat ori nu mi-a lăsat o sfoară destul de lungă, nu prea am făcut purici pe-acolo. Recordul meu a fost de șapte zile, în care am făcut muncă patriotică pentru un important afacerist român, care, după ce i-a prostit pe niște sindicaliști să alunge investitorii străini, a pus el mâna pe fabrică și a închis-o ca să facă bani din imobiliare.

Dar uite că mă abat de la drumul drept și vă plictisesc cu aceste „histoires des vieux combatants”!

Nu știu acum de câți independenți am avea nevoie în Parlament pentru a împiedica formarea unei majorități și pentru a obliga politicienii să țină seama de părerea lor și să facă ce trebuie, să treacă legile de care avem nevoie pentru a stimula economia, a o pune pe baze solide și a ne îmbunătăți viața… Și asta pentru că se pare că PSD-ul și PNL-ul au descoperit secretul guvernării eterne – alianța stânga-dreapta prin care nu pot fi dați jos.

Oricum, oameni cu drept de vot ar trebui să fie suficienți chiar pentru o majoritate parlamentară! La alegerile trecute s-au prezentat doar 32% din cei cu drept de vot… Avem deci o majoritate tăcută, care, dacă s-ar duce la vot ar putea trimite chiar 300 de independenți în parlament!

Se spune că învătăm mai multe din eșecuri decât din „succesuri” (o exprimare făcută celebră de o biată femeie, împinsă de tac-su pe o poziție pentru care nu era pregătită și pe care s-a făcut de râs de nenumărate ori!) Ei bine, teoria mea a început să se cristalizeze când am aflat de cele câteva voturi care i-au lipsit domnului Valeriu Nicolae pentru a deveni parlamentar independent. În mediile sociale în care sunt activ, eu nu am auzit de această candidatură decât atunci când a fost prea târziu, pentru că altfel i-aș fi adus eu voturile lipsă.

Între timp, chiar l-am cunoscut pe Valeriu și mi-a mărturisit că nu și-a făcut absolut deloc reclamă pentru a fi votat! Ceea ce echivalează de fapt cu o victorie…

Dar aș vrea totuși ca această experiență să o repetăm cu un succes real și să trimitem în Parlament oamenii de care avem nevoie, oameni care pot veni cu concepții noi, idei inovatoare și mai ales cu soluții! Și să mai lăsăm pe-acasă pe unii care s-au abonat la funcții publice…

Voi ce ziceți? Cum îi găsim și, mai ales, cum îi convingem să candideze?