Blog

Săptămâna trecută am văzut se Netflix documentarul despre Michael Schumacher. Voi spune doar că m-a impresionat empatia de care dădea dovadă față de colegii de echipă, iar aici nu mă refer la piloți și la manageri, ci la mecanici și la toți ceilalți. Îi știa pe toți pe nume, le cunoștea familiile, necazurile, bucuriile și le era întotdeauna alături. În primii ani la Ferrari, ani negri în care titlul mondial mult așteptat nu a venit, în care la un moment dat conducerea scuderiei își punea întrebarea dacă este cu adevărat omul potrivit pentru a le aduce acest titlu, a muncit cot la cot cu mecanicii, din zori și până noaptea, pentru a pune mașina la punct și a o face competitivă.

Acest documentar mi-a readus însă în memorie o amintire din cursul unei excursii în Italia.

Era în toamna anului 2000 și organizasem o nouă excursie cu clienții mei din Mureș în Franța și Italia. Plecasem de data asta cu două masini: eu cu patronul în mașina lui, directorul cu secretara sa în propria mașină. Mașina directorului era un Mercedes mai vechi, cu motor Diesel clasic. Accelera mai greu, dar îți dădea aceeași senzație de forță și de stabilitate a Dieselurilor. Trecusem Alpii, din Franța în Italia, prin tunelul de la Frejus și destinația noastră pentru acea zi era Napoli. Directorul mergea cam încet după gustul nostru, al meu și al patronului. Nu prea trecea de 120 km/h pe autostradă și rămăsese destul de mult în urmă. Nu avea niciun rost să ne grăbim să ajungem la Napoli singuri așa că am început să caut ceva de vizitat. După ce am trecut de Torino ne-am oprit să facem plinul și să bem o cafea. După aceea îmi venea mie rândul la volan. Am luat harta… Ei bine, da, pe vremea aceea nu exista încă GPS și navigația se făcea cu ajutorul hărților rutiere! M-am uitat să văd unde ne-am mai putea opri și ce-am putea vizita. Drumul trecea pe lângă Modena și parcă țineam minte că Maranello, sediul miticei scuderii Ferrari, nu era prea departe de acest oraș. Și așa și era. Un pic mai mult de un sfert de oră de la autostradă până la Muzeul Ferrari.

• Pornim? l-am întrebat pe patron care își terminase și cafeaua și apa. Am găsit unde să mergem ca să nu le-o luăm prea mult înainte.
• Unde? m-a întrebat el.
• Permiteți-mi să vă fac o surpriză. N-o să vă pară rău…

Și am plecat mai departe. Surpriza a durat până când ne-am dat jos de pe autostradă și am intrat pe drumul către Maranello. După aceea destinația a fost evidentă.

Contextul vizitei la Maranello și la Muzeul Ferrari era însă unul deosebit. Era o zi de sâmbătă și era chiar ziua dinaintea cursei de la Suzuka, ultima din acel sezon de Formula 1. Schumacher cucerise deja titlul la piloți, dar a doua zi Ferrari putea câștiga, în funcție de rezultatele din cursă, titlul mondial la constructori. Se încheia astfel o secetă de 21 de ani. Ultimul campion mondial cu Ferrari fusese Jody Scheckter a 1979.

Tot orașul era în sărbătoare. La toate balcoanele atârnau banere și steaguri cu căluțul cabrat. Peste tot erau portretele lui Schumacher. Si peste tot vuiau motoarele Ferrari. Cred că în viața vieților mele nu voi mai avea ocazia să văd atâtea masini Ferrari la un loc și încă circulând pe stradă. Cred că erau câteva mii de mașini Ferrari pe care proprietarii le aduseseră acolo și se dădeau de colo-colo prin oraș în asteptarea marii sărbători de a doua zi. Muncitorii construiau o scenă, nu departe de intrarea în sediul scuderiei, pe care urmau să se desfășoare festivitățile și să fie și un spectacol a doua zi.

O singură dată am mai văzut un oraș pavoazat așa pentru o victorie. S-a întâmplat chiar în anul următor, în 2001, la Roma. Atunci AS Roma câștigase campionatul, „Il Scudetto”, doar pentru a treia oară în istoria sa de aproape 100 de ani. Și de data asta nu mai era vorba de un orășel de provincie, ci de capitala Italiei. Suporterii trăseseră bannere cu culorile clubului peste marile bulevarde, la nivelul etajelor 2 sau 3. Și nu doar câteva, erau sute, poate chiar mii de bannere, trase pe deasupra bulevardelor dintr-o parte în cealaltă! Dar să revenim la Michael Schumacher. Mi-a mai plăcut ceea ce spunea fiica lui, despre modul în care se juca cu ei seara când ajungea acasă. Oricât ar fi fost de obosit, după o zi de muncă de peste 12 ore, era pentru câteva ore complet la dispoziția lor, a copiilor!